Muzica în biserică
Cântarea creştină a devenit o parte aşa de importantă a
închinării publice încât azi, în multe biserici mari, frecvenţa în
diferitele serii de duminică dimineaţa se face în funcţie de
preferinţele muzicale. Sunt biserici, în special în creştinătatea
americană, unde la cele două sau trei serii de închinare
publică de duminica, deşi predica este aceeaşi, totuşi ambianţa
muzicii este foarte diferită. Dacă, de exemplu, la prima serie
sunt participanţi de vârstă mai înaintată, peste 50 de ani,
muzica în acel cadru va fi cu siguranţă dominată de imnuri.
Dacă însă vizitatorul aude ritmul unei piese de laudă şi
închinare, trebuie să se aştepte la o prezenţă mult mai
întinerită. În alte cazuri însă, situaţia este cel puţin delicată.
Forţaţi de concepţii şi împrejurări, mulţi credincioşi se văd în
situaţia să suporte cu stoicism stilul de cântare al celuilalt şi,
astfel, să-şi trăiască repetata experienţă bisericească scrâşnind
din dinţi şi încruntându-şi privirile. Ce e de făcut oare în astfel
de situaţii?
Cu ani în urmă am avut o experienţă mai puţin
plăcută, ce poate evidenţia realitatea dureroasă a atitudinii
unor credincioşi faţă de muzică. Abia terminasem seminarul,
şi, în dorinţa arzătoare de a-mi oferi slujirea acolo unde era
nevoie, am fost deschis şi pentru lucrarea muzicală, deoarece
mă descurcam binişor în acest domeniu. Într-o duminică
seara, la un program de tineri (la care participa toată biserica),
mă aflam pe scenă împreună cu grupul de laudă şi închinare,
conducând adunarea în cântare şi rugăciune. La un moment
dat, primesc un bilet din sală şi, crezând că este vorba de o
solicitare pentru mijlocire în rugăciune, deschid bileţelul cu
intenţia de a face public conţinutul său. Însă spre surprinderea
mea, biletul îmi era adresat mie şi nu bisericii, iar, ce era mai
grav, mesajul lui impulsiv conţinea o critică dură la adresa
felului meu de slujire, având astfel efectul unui ac înfipt întrun
balon cu aer. Deşi nu sunt în stare să redau conţinutul
acelui bilet până la ultima virgulă, în esenţă, mesajul era
următorul: „Frate Burzo, ne-am săturat de acest stil de muzică
americano-carismatic. Am mai avut parte de asta în trecut şi
ne-a adus numai amărăciune”. Fie nu a avut curajul să se
semneze, fie autorul biletului a intenţionat să îmi transmită,
prin păstrarea anonimatului, o atitudine generală a bisericii
faţă de cântările introduse de mine în acel serviciu. Totuşi un
lucru mi-a fost destul de clar – nu toţi din sală gustau
frumuseţea armoniei muzicale prin care eu îi îndemnam la
închinare. În momente de acest gen îţi vine să o laşi baltă, să
laşi pe alţii să facă lucrarea ori să provoci balamuc în
încercarea de a te justifica. Ce tocmai am istorisit nu este un
caz singular, ci, deşi se manifestă în forme diverse, este uşor
remarcabil aproape în orice comunitate religioasă. Oare cum e
bine să se raporteze credincioşii la veşnic-existenta tensiune?
Sau, deoarece felul cum privesc muzica bisericească îi va pune
într-o tabără sau alta, întrebarea de început ar trebui să fie:
„cum trebuie să privim cântarea creştină”, urmată de o a
doua, „în ce fel gusturile muzicale proprii ar trebui să afecteze
armonia bisericească?
Pentru a avea o înţelegere mai amplă a problematicii,
poate este bine să purcedem într-o incursiune prin istoria
bisericii; această investigaţie istorică va încerca să redea
părerile părinţilor bisericii despre importanţa muzicii în
biserică şi despre cum trebuie ea folosită în închinare. Vom
remarca foarte uşor că felul cum practicau muzica înaintaşii
noştri diferă enorm de viziunea actuală şi asta, cu siguranţă,
ne va asista în abordarea cu delicateţe a tensiunii dintre suflul
nou şi nostalgia trecutului.
E interesant de observat cum părinţii bisericii din
primele veacuri reduceau cântarea la intonarea vocală de
imnuri. Accentul pus de ei este în mod deosebit pe atitudinea
cu care creştinii cântau Domnului. Folosirea instrumentelor
muzicale, pentru primii creştini era o dovadă clară de trăire
uşuratică.
Clement de Alexandria, Tertulian şi alţii fac câteva
referiri la muzică, aşa cum e ea privită de creştinii din primele
secole. Câteva pasaje din scrierile lor vor pune bine sub
lumina reflectorului atitudinea creştinilor vremii faţă de
cântarea sacră. De fapt, Clement se dovedeşte a fi primul
părinte al bisericii care ia în discuţie felul de muzică potrivită
creştinilor.
El afirmă, în Stromata 1:1, că muzica relaxează
armonios tensiunea excesivă a sobrietăţii, adică este
binevenită stărilor de încordare ale omului în general şi ale
creştinului în special. El însă exclude din cântarea creştină
gesturi şi instrumente care, în acea vreme erau uşor asociate
cu idolatria (Pedagogus 2:4):
Dacă oamenii îşi ocupă timpul cu fluiere,
psaltiri, coruri, dansuri, bătăi din palme egiptene şi
alte frivolităţi turbulente, ei devin obsceni... Fluierul
să rămână la păstor şi flautul la superstiţioşii
ocupaţi cu idolatria. Pentru că, în adevăr, astfel de
instrumente nu au ce căuta la un ospăţ temperat...
Omul este un adevărat instrument paşnic.
Tertulian este pe aceeaşi lungime de undă cu Clement,
confirmînd atitudinea de reticenţă a creştinilor vremii faţă de
instrumentele muzicale. El, de exemplu, se întreabă dacă mai
există azi (în vremea lui) vreo trâmbiţă a lui Dumnezeu,
sugerând că, în acele vremuri tulburi, respectivele
instrumente se pot găsi din abundenţă la părtăşiile de
divertisment ale ereticilor (Bercot ed., p. 468). Novaţian şi
Ciprian întăresc şi ei încredinţarea contemporanilor lor că
instrumentele muzicale nu au ce căuta la momentele
devoţionale ale creştinilor.
Dacă mai facem un pas în istorie, vom remarca aceeaşi
părere anti-instrumentală şi la conducătorii bisericii din epoca
de aur. Spre exemplu, Ioan Gură de Aur, în comentariul său la
Psalmul 41, afirmă cu elocvenţă (http://www.bible.ca/Hmusic.
htm):
David cânta odinioară cântece, cântăm şi
noi. El avea o harpă cu corzi fără viaţă, biserica are
o harpă cu corzi vii. Limbile noastre sunt corzile
harpei, într-adevăr, cu un ton diferit, dar mult mai
în acord cu pietatea. Aici nu mai e nevoie de chitară
sau de corzi întinse sau de chimval sau de artă sau
de vreun instrument; dar, dacă vreţi, puteţi voi
înşivă să deveniţi chitară omorând pornirile firii şi
creând o armonie desăvârşită între minte şi trup.
Deoarece, când firea nu mai pofteşte împotriva
Duhului, ci se supune poruncilor Lui fiind îndelung
condusă pe cărarea cea bună, atunci veţi crea o
melodie spirituală.
Se poate observa cum, prin metoda alegoriei, creştinii
primelor veacuri aplicau îndemnurile davidice la laudă şi
închinare, cu instrumente şi bătăi de palme şi jocuri, ca fiind
reprezentarea unei închinări simple din punct de vedere
muzical, dar pline de o armonie duhovnicească, izvorâtă
dintr-o inimă dedicată Domnului. Din dorinţa de a nu
amesteca spiritualul cu firescul, înaintaşii noştri din primele
secole au eliminat orice li se părea rău sau orice putea fi uşor
confundat cu devoţiunea păgână. Această realitate este bine
explicată de Augustin care, în descrierea pe care o face
închinării din Alexandria din vremea lui Atanasie, remarcă:
„instrumentele muzicale nu erau folosite. Fluierul, toba şi
harpa erau atât de intim asociate cu senzualele culte păgâne şi
cu spectacolele sălbatice şi neruşinate de la circ şi teatru, încât
e lesne de înţeles prejudecata împotriva folosirii lor în
închinare” (http://www.bible.ca/H-music.htm).
Dilema lui Augustin nu era însă folosirea sau
nefolosirea instrumentelor, deoarece pe atunci nu existau voci
în interiorul bisericii care să stârnească controverse prin
introducerea lor în închinare, ci problema ce îi dădea bătăi de
cap renumitului teolog era dacă să încurajeze sau nu însăşi
existenţa cântării în biserică. În Confesiuni (1998, p. 374), deşi
evocă importanţa cântării sacre pentru propriul său proces de
convertire, recunoscând „marele folos al acestui persistent
obicei”, exprimă, totuşi, unele rezerve, mai ales privitor la
frumuseţea melodiei, care singură poate cuceri atenţia
ascultătorului:
În felul acesta eu pendulez între primejdia
plăcerii şi utilitatea efectelor mântuitoare şi parcă
sunt şi mai mult înclinat (nedorind totuşi să exprim
aici o părere irevocabilă) să fiu de acord până la
urmă cu obiceiul de a se cânta în biserică, pentru ca
sufletele încă insuficient de tari să se înalţe prin
desfătarea cântărilor la starea de evlavie. Totuşi, ori
de câte ori mi se întâmplă să fiu impresionat mai
mult de melodie decât de ceea ce se cântă,
mărturisesc că păcătuiesc meritând o pedeapsă şi în
acel moment aş prefera să nu-l mai aud pe cel care
cântă.
Din cuvintele sale reies câteva idei importante. Mai
întâi, cântarea era un obicei al bisericii din timpul său. Apoi,
ataşarea de muzică reprezenta o primejdie pentru credincios.
După aceea, cântarea îi ajută pe cei mai slabi să îşi consolideze
evlavia (asta însemnând oare că cei ajunşi la maturitate
spirituală nu mai au nevoie de cântare?). În cele din urmă,
pronunţarea augustiniană pro-cântare nu are valoare
dogmatică (Augustin fiind atent să facă această subliniere
importantă); cu alte cuvinte, poziţia sa este o încredinţare, şi
nu o doctrină de neschimbat.
Evoluţia muzicală în biserica primelor veacuri nu se
manifestă în schimbări dramatice care să aibă loc în
practicarea cântului creştin, dar, totuşi, o evoluţie poate fi
remarcată. Aceasta are de a face în deosebi cu atenţia
crescândă acordată subiectului. Dacă în primele trei secole
referirile pe această temă sunt doar întâmplătoare, iar în
practică manifestarea muzicală ţine de o simplă preluare a
unei părticele din tradiţia sinagogii, cu ajustări ulterioare
nesistematizate, o dată cu intrarea bisericii în legalitate şi cu
doctrinizarea credinţei din vremea primelor concilii
ecumenice lucrarea muzicală a bisericii începe să prindă viaţă,
fiind tot mai bine definită şi structurată de autoritaţile
bisericeşti. Astfel îi avem ca exemplu pe Ambrozie care este
considerat de unii pionier în introducerea imnurilor şi a
psalmodierii antifonale în biserica apuseană şi pe Grigore cel
Mare, care este recunoscut pentru organizarea în cadrul
închinării, a cântării ce presupunea folosirea unei intonaţii
solemne şi maiestuoase, cunoscută de posteritate ca muzică
gregoriană.
Deoarece bisericile din mişcarea evanghelică pretind,
cu fruntea sus, că viaţa creştină trăită de membrii lor se
desfăşoară în spiritul nou-testamentar al bisericii primare, este
onest să ne întrebăm deschis dacă există într-adevăr
asemănări cu închinarea primelor comunităţi de credincioşi.
Ce poate fi remarcat la o simplă privire este însă discrepanţa
mare între manifestările închinării prin cântare ale celor două
vremi. Atunci, creştinii intonau imnuri, creând o armonie
vocală, azi, fără instrumente muzica pare o incantaţie destul
de seacă şi neatrăgătoare. Atunci, instrumentele erau
descurajate sau interzise, azi, muzicienii sunt chiar plătiţi din
bugetul bisericii să producă închinare muzicală (incluzând
instrumentele) de calitate. Atunci, cântarea exprima cu
elocvenţă simplitatea unei biserici încă ferită de artificii şi
împopoţonări exterioare, azi, se face totul atât de complex şi
amplu încât gusturile unei societăţi de consum nu au cum să
rămână negâdilate. Explicarea acestor diferenţe nu este un
lucru prea greu nici măcar pentru cel mai neînsemnat
credincios evanghelic. El ar apela negreşit la distanţa
temporală dintre cele două biserici (primară şi actuală)
evidenţiind diferenţele sociale, culturale, morale şi de context
religios care i-au determinat pe creştinii de atunci şi pe cei din
zilele noastre să aleagă diferit modul de manifestare muzicalspirituală.
Da, aceasta ar fi o explicare plauzibilă a diferenţelor
din cântul sacru, dar care dă naştere la o întrebare: dacă ambii
exponenţi ai tensiunii muzicale de azi recunosc şi salută
evoluţia cântării de la sec. I până astăzi, de ce unii forţează o
trunchiere în această evoluţie, considerând genul lor muzical
preferat punctul final al dezvoltării acestei arte sfinte? Genul
acesta de trunchiere transmite nimic mai puţin decât o
împletire nereuşită de aroganţă spirituală (uneori
neconştientizată) şi ignoranţă, rezultatul fiind o funie din fibre
aspre, numită legalism.
În populara sa carte, „Biserica condusă de scopuri”,
Rick Warren (2004, p. 322) exprimă cu fineţe ironia situaţiei în
care se află cei ce pretind că muzica adoptată de ei provine de
la origini:
Mă amuz de fiecare dată când aud creştini
care se opun muzicii contemporane spunând:
„Trebuie să ne întoarcem la rădăcinile noastre
muzicale.” Mă întreb cât de departe vor să se
întoarcă. Înapoi la cântecul gregorian? Înapoi la
melodiile bisericii din Ierusalim? De obicei vor să se
întoarcă doar cu vreo cincizeci sau o sută de ani în
urmă.
Stau în faţa acestor înşiruiri de gânduri întrebându-mă
dacă nu cumva îmi fac din ele, fără să ştiu, mecanismul
propriei condamnări. Spun asta pentru că mă tem să nu vină
vremea când voi încerca din răsputeri să opun rezistenţă, prin
orice mijloc, inovaţiilor muzicale propuse de generaţiile care
vor veni. Oare nu m-am prea ataşat de stilul melodic ce
cândva mi se părea nonconformist (în sens pozitiv) şi
aducător de suflu nou? Oare nu risc să fac din el şablonul
după care să supun judecăţii alte stiluri de cântare? Deşi mă
consider o persoană fară prejudecăţi atunci când vine vorba
de muzică bisericească, mă încearcă puţină teamă la gândul că
nu îmi va fi uşor să fac faţă schimbării de armonie şi ritm care
cu timpul tot se va produce în comunităţile creştine.
Da, e prea posibil ca timpul să îmi ofere ocazia ca pe
rând să devin exponentul ambelor tabere în conflictul dintre
generaţii, la fel cum cei mai mulţi oameni în viaţa familială
sunt, în momente diferite de timp, şi copii în relaţie cu
părinţii, şi părinţi în relaţie cu copiii lor.
(va urma)
