Datini, clișee. folclor (1)

Ne tot lăudăm noi, evanghelicii, că sursa de inspirație și chiar norma pentru viața creștină este Scriptura, însă nu pot să trec cu vederea amara realitatea ce contrazice flagrant acest discurs dulceag și idealist. Realitatea este că și noi, cei ce criticăm abandonarea în tradiție a unor biserici clasice, avem datinile, obiceiurile și clișeistica noastră care ne servesc de ochelari prin care să înțelegem și să interpretăm realitatea spirituală revelată în scripturi. Exemplul pe care il voi pomeni acum este poziția evanghelicilor vizavi de botez. Deși învățătura de la catedră este de calitate, cea de la amvon lasă, de multe ori, de dorit. Așa de des mi se dă să aud în predici eroarea că botezul este legământul pe care un om îl face cu Domnul, încât îmi dau seama că există o profundă lipsă de înțelegere, la nivelul maselor, a relației dintre botez și nașterea din nou sau a relației dintre vechiul legământ cu cel nou. În virtutea acestei înțelegeri greșite perpetuăm și practica mărturiei în fața celor văzuți și a celor nevăzuți, când promitem devotament neclintit și necurmat. Acuma e drept că botezul este mărturia unui cuget curat, dar mă întreb în ce fel servește el de mărturie? Oare nu chiar prin actul scufundării noi mărturisim moartea față de vechea viață și învierea la o nouă realitate spirituală? Dacă așa ar sta lucrurile, atunci cuvintele însoțitoare ar fi de prisos, aproape că ar diminua din puterea de expresie, din relevanța actului în sine. Mă întreb  unde spune biblia că botezul este legământ? Și, dacă e legământ, al câtelea este, al doilea sau al treilea? Despre al treilea nu am citit nicăieri în biblie; despre al doilea, da. Dacă este al doilea, atunci ce valoare mai are nașterea din nou care trebuie să preceadă acest act sfânt? Dacă însă nașterea din nou reprezintă momentul noului legământ, pe care Domnul îl inițiază, atunci de ce vrem să îi anulăm puterea, înlocuindu-l cu un altul? Să fie doar vorba de simple clișee bisericești folosite prost? Sau, mai rău, am ajuns oare în situația critică în care folclorul conturează doctrinele evidente în clișee nereușite? Dacă așa stau lucrurile, cred că este momentul întoarcerii la biblie. Putem oare, sau tradiția e o caracatiță prea puternică pentru a mai putea scăpa din înșelătoarele-i învăluiri?

Meritul jertfei divine sau celebrarea vredniciei personale?

Cina Domnului, sărbătoarea pe care Isus Însuși a instituit-o, a fost , adesea, în istoria bisericii, un prilej de mari dispute și confuzii. Sărbătoarea care, printre altele, simbolizează chiar unitatea trupului lui Hristos, paradoxal, a servit de atâtea ori ca pretext de dezbinare. Comunitățile creștine nu au ajuns la un comun acord în privința semnificației acestui moment sacru, a frecvenței cu care trebuie celebrat, a ceea ce reprezintă elementele și chiar a atitudinii cu care creștinii sunt așteptați să îl abordeze. Din cauza aceasta, în multe biserici, azi, se pot vedea, fie oameni care banalizează sărbătoarea, fie dintr-aceia care îi dau atâta importanță, încât riscă să o pună deasupra altor experiențe spirituale. Văd creștini care întâmpină Cina Domnului cu dorințe de sfințire a propriei persoane și de curăție personală, care, însă, din păcate, limitează curăția doar la momentele/zilele premergătoare Cinei, făcând ca viața lor să lase de dorit în restul zilelor. Astfel de atitudini dezechilibrate sunt întreținute în mod bolnăvicios de o lectură neatentă și alimentată de preconcepții, a textelor biblice consacrate. Am să exemplific cu pasajul cel mai cunoscut care face referire la Cină – 1 Cor. 11 – din care mă voi referi la două versete. Versetul 27 este adesea “citit” în felul următor: “De aceea, oricine mănîncă pâinea aceasta și bea paharul acesta și nu este vrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.” La fel, versetul ce urmează e mereu “citit” astfel: “fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce sau să nu mănânce din pâinea aceasta și să bea sau să nu bea din paharul acesta.”  De când și până când ne trezim noi să schimonosim Cuvântul în așa măsură încât să încapă pe calapodul propriei tradiții, a moștenirii religioase transmise din generații? Dar, mai mult, de ce să lăsăm tradiția să vorbească acolo unde Scriptura nu vorbește sau să completeze acolo unde Biblia este atât de clară? Da, din păcate, am reușit (nu noi, alții – sper!) să transformăm sărbătoarea care reprezintă jertfa Domnului pentru cei nevrednici, păcătoși, în celebrarea meritului propriu. Cine se apropie de elementele cinei? Cei care s-au pregătit pentru a fi vrednici, sau cei care își recunosc nevrednicia și nevoia disperată de har? Mă tem că în momentul în care ne vedem vrednici, nu mai avem nevoie de ceea ce reprezintă pâinea și rodul viței: jertfa salvatoare; de ce, atunci, sa ne mai împărtășim? Luther a spus odată: “Lăsați-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.” Karl Barth a spus și el: “Lăsați Biserica să fie Biserică.” Eu vreau să spun: “Lăsați Biblia să fie Biblie!”…fară să o eclipsăm cu tradițiile și obiceiurile noastre.