Dulapul

Azi în sărăcăciosul dulap parohial au mai rămas două articole vestimentare. Una îţi fură privirea cu frumuseţea ei. E o haină la modă, purtând eticheta unui brand recunoscut. E ceva cu care te simţi mândru, comod, confortabil şi nu ţi-e ruşine când lumea te priveşte. E haina instituţională; problema ei e că e contrafăcută. Cealaltă o mai ţii doar din considerente sentimentale. Poate dacă ai privi la rece lucrurile ai arunca-o la coş, fiindcă e toată peticită şi jerpelită. Nu ai mai purtat-o de multă vreme pentru că ai crescut şi ţi-ai schimbat gusturile, chiar dacă încă îţi era bună. Păi cum să porţi ceva aşa de invechit când portofelul îţi permite produsul ‚top of the line’? Ce ar zice lumea să te vadă cu simpla şi boţita părtăşie (adunare) pe tine acum când te-ai ajuns?
Da...din păcate asta e realitatea din multe comunităţi creştine. În loc să fim conduşi de viziunea unităţii familiale care să ne păstreze într-o continuă şi neobosită părtăşie duhovnicească, aşa cum a fost la începuturi, ne trezim purtaţi încoace şi încolo de exigenţele instituţionale care storc de puteri pe orice activist religios.
Proiecte după proiecte, programe care-mai-de-care, strategii, improvizaţii manageriale, toate acestea numai cu scopul de umfla în pene pe cel intrat în labirintul instituţional, pe consumatorul bisericesc, pe creştinul căutător de respectul social. Acest gen de creştin se va lua oricând la harţă cu cei ce îndrăznesc să marginalizeze pe ucenicii Domnului. Pentru el ideea dătătoare de energie este că „creştinii nu sunt fanatici, ci fantastici”. Cu cât privesc mai mult la zarva bisericească din jur îmi dau seama că ceea ce se petrece e ca o copie nereuşită a unei companii comerciale în activitatea sa. Văd pastori transformaţi nereuşit în manageri, fii ai lui Asaf făcând pe vedetele, slujitori disperaţi după crearea de sindicate pastorale care să le apere drepturile, lideraşi mimând obiceiuri de funcţionari publici...şi descrierea poate fi simplu continuată de realitatea vitregă din jur.
Contemplând zgârcita privelişte spirituală ce-mi stă în faţă mă întreb dacă este ea înfăţişarea a ceea ce Domnul a intenţionat de la biserica Sa. Oare ce vrea Dumnezeu de la ai Săi ucenici, azi?

În încercarea de a lansa o provocare cititorului ma voi limita la îndemnurile lui Karl Barth şi ale lui Martin Luther. Primul îşi îndemna fraţii slujitori – într-o vreme când biserica din Germania era pe cale să adopte ideile politicii fasciste – prin cuvintele: „Lăsaţi biserica să fie biserică”. Sunt sigur că nu vom reuşi să ţinem piept secularizării trăirii creştine decât dacă vom ţine cont şi de cuvintele lui Luther: „Lăsaţi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Dacă vrem ca biserica de azi să fie plină de viaţă şi Duh, atunci îl vom lăsa pe Dumnezeu să conducă biserica, şi în felul acesta Dumnezeu va fi Dumnezeu pentru biserică, iar biserica va fi Biserică.

Revenind la dulapul parohial, aş îndemna-o pe „preafericita faţă bisericească” să nu pună pe trup haine contrafăcute, furate de la vecinul nepocăit; să nu se lase înşelat de aparenţele ispititoare ale unei străluciri trecătoare. Ceea ce îi reflectă identitatea este cealaltă haină, şi chiar dacă pare boţită, roasă de timp, este valoroasă, originală, din material care nu se rupe.

Este haina primitoare de „binecuvântare şi viaţă pentru veşnicie”. A fost haina îmbrăcată de primii ucenici (Fapte 2.42-47), haina purtată cu încăpăţânare de creştinii smulşi din catacombe pentru a deveni victime în arenele romane, haina purtată de orice comunitate în pragul trezirii spirituale, haina după care au fost recunoscuţi şi arestaţi credincioşii români în vremea predecembristă; e koinonia creştină. Această părtăşie este născătoare de misionari, de oameni dedicaţi pentru lucrarea Domnului; ea e dătătoare de împlinire sufletească; îţi ţine de cald în viscolul de afară sau te apără de arşiţa ucigătoare. Fără ea instituţia bisericii este un simplu mormânt văruit, însă prezenţa ei eclipsează mormântul şi bucuria vieţii din belşug se face simţită din plin.

E iarnă....afară e frig....oare ce vrei să îmbraci?