Credinţă veche versus suflu nou - partea 1

Credinţă veche versus suflu nou

Cu mulţi ani în urmă, am văzut o imagine care mi-a

rămas întipărită până azi pe retină. E imaginea beţivanului

din sat care încerca din răsputeri să îşi pună în mişcare căruţa

trasă de un cal. Stând cât putea el de drept, cu picioarele

proptite în podeaua căruţei, sărmanul om biciuia cu sârguinţă

bietul animal în timp ce, cu o râvnă la fel de mare, trăgea

îndărăt de hăţuri, nelăsând bidiviul întărâtat să pornească la

drum. Deseori, acest comportament dihotomic, prin care,

parcă, o mână ar porunci „hăis şi cea!”, iar alta „ho!”, este, din

păcate, vizibil şi în biserica Domnului. Dar ce e de făcut?

Renunţăm la mâna cu hăţurile sau la cea cu biciul? Punem

căruţa în mişcare insuflându-i avânt, suflu nou, sau o

menţinem în starea-i inertă de frică să nu se dezmembreze la

impactul cu gropile de pe drum? Acestea sunt frământări care

scot la lumină tendinţe, aparent contrastante, fie înspre

conservarea mesajului, fie spre prezentarea lui relevantă în

societatea postmodernă. Cele două tendinţe, puse faţă în faţă,

produc deseori tensiune, manifestată în biserică, în special

prin criza intergeneraţională. Aceasta merită o abordare în

detaliu, deoarece este o problemă care cunoaşte răspândire

generală în biserica lui Hristos.

Tensiunea dintre generaţii

Este o realitate uşor observabilă cum credincioşii, aflaţi

la vârsta caracterizată de nonconformism (adolescenţă şi

fragedă maturitate), ascultă cu neîncredere şi simţ critic

evocări cu caracter nostalgic de genul: „Pe vremea noastră

pocăinţa era altfel....” Fac acest enunţ cu pretenţie universală

deoarece nu a fost născocit de o minte subiectivă, ci este

confirmat de două mii de ani de istorie, în care fiecare

generaţie a experimentat, pe rând, şi entuziasmul unui suflu

nou, şi reticenţa unei atitudini conservatoare. În zilele noastre,

această tensiune iese la vedere în închinări publice unde

tinerii, cu dorinţa lor aprinsă de a reînnoi clipele de devoţiune

comunitară, scot din spatele cortinei „piese” în loc de cântări

sau ritmuri antrenante în loc de imnuri reverenţioase. În faţa

acestei adieri noi în închinarea bisericii, cei cărora mulţimea

anilor le-a dat voie să-şi bătătorească concepţiile religioase

intră în confortabila fortăreaţă a tradiţiei, murmurând cu

jumătate de glas: „noi nu aşa am primit credinţa,” asta, în cel

mai bun caz, sau bat cu pumnul în masă în încercarea de a-şi

impune autoritatea, apelând cu lamentaţie la evlaviosul

respect ce a început să nu-şi mai găsească adepţi în rândurile

tinerilor.

Aceasta este o tensiune care, atunci când apare ca

subiect de discuţie în starea de vorbă a credincioşilor, îi

incomodează pe unii dintre interlocutori şi îi umple de râcă

pătimaşă pe alţii.

Starea de încordare cu pricina, ce în multe locuri a

explodat, lăsând în urmă doar fărâme de biserică sau, mai

degrabă, o biserică fărâmiţată - dacă nu social, cel puţin

spiritual – se manifestă pe multe planuri, dintre care îl vom

aborda, în parcurgerea acestui capitol, pe cel mai evident în

biserica Domnului. Dar, mai întâi, e nimerit să luăm în

considerare pasajele biblice la care unii sau alţii apelează

atunci când creionează genericul discuţiilor conflictuale.

Un prim pasaj, invocat de obicei de către susţinătorii

generaţiei nostalgice, îl are în centru pe tânărul împărat

Roboam care, prin acţiuni şi vorbe pripite, declanşează

ruperea în două a regatului evreiesc. Capitolul doisprezece

din 1 Împăraţi se ocupă cu precădere de momentul de criză

generat de oscilarea nehotărâtă a împăratului între sfătuitorii

celor două generaţii şi ascultarea finală de sfetnicii netrecuţi

prin greutăţile vieţii. O decizie aşa de importantă, luată atât de

uşor de un împărat neexperimentat, creează precedentul unor

tulburări naţionale ce încearcă în mod repetat şi îndelung

naţiunea dezbinată a poporului ales. Cum s-a întâmplat

aceasta? Simplu: în loc să dea ascultare cuvintelor încercate de

vreme ale consilierilor ce gustaseră din înţelepciunea lui

Solomon, Roboam îşi pleacă voinţa în faţa îndemnurilor

îndrăzneţe şi superficiale, ivite dintr-o viaţă de huzur şi

iresponsabilitate a tovarăşilor săi.

Morala de aparenţă a acestui pasaj, aşa cum ar putea fi

ea evidenţiată de către categoria trecută prin viaţă a

comunităţii creştine, este că bătrânii au dreptate în orice

decizie ce priveşte conduita şi principiile de viaţă ale bisericii,

iar tinerii, care încearcă să aducă inovaţii de orice fel, sunt

mânaţi de influenţe periculoase ce trebuie sugrumate chiar

din faşă. Aşadar, pioasa orânduială transmisă tradiţional

trebuie păzită cu străşnicie, iar dacă mai îndrăznesc să îşi facă

apariţia şi unele tendinţe sfioase de schimbare, acestea să fie

anatema! Doar Roboam serveşte ca pildă elocventă pentru

înţelepciunea dată de vorbele încercate în marea învolburată a

vieţii şi pentru tragedia provocată de non-conformism.

Dar oare aceasta să fie adevărata lecţie dată de istoria

dezbinării Israelului? Bineînţeles că nu. Deşi în relatare sunt

implicate cele două generaţii, cu diferitele perspective asupra

vieţii, nu conflictul dintre ele, cu accentul pe dreptatea

universală a vârstnicilor, este evidenţiat de cronicarul veterotestamentar.

Chiar dacă prezentarea biblică pare aici să

descrie un consiliu al bătrânilor mai bun decât consiliul celor

aducători de schimbare, acesta este un caz ce trebuie păstrat în

contextul lui specific şi nu generalizat, tot aşa cum nu poate fi

generalizată nici vorbirea mai bună a tânărului Elihu în faţa

mult-mai-experimentaţilor săi tovarăşi, trăgându-se, ca

urmare, concluzia favorabilă superiorităţii înţelepciunii

tinereşti.

Un alt pasaj, sau mai degrabă serie de pasaje care de

data asta favorizează, în aparenţă, pe cei tineri sunt cele care

descriu pieirea primei generaţii din naţiunea israelită

călătoare prin deşert după ieşirea din captivitatea egipteană.

Relatările biblice ne înfăţişează două generaţii de oameni.

Prima este reprezentată de adulţii care au văzut toate

minunile eliberatoare ale lui Dumnezeu. Aceştia însă au pierit

în pustie, neîmplinindu-li-se speranţa intrării în ţara promisă,

din cauza neascultării de Dumnezeu. A doua generaţie de

israeliţi sunt fiii şi fiicele care s-au bucurat de împlinirea

promisiunii lui Dumnezeu. Ei au văzut cu ochii lor că

Dumnezeu se ţine de cuvânt şi ceea ce promite duce la

împlinire. Aplicată la conflictul dintre generaţii, această

porţiune de istorie biblică poate servi ca unealtă eficientă de

contraatac a tinerilor. Cine sunt cei pedepsiţi de Dumnezeu?

Cine sunt cei care au pierit în deşert fără să-şi finalizeze

călătoria? Evident, generaţia mai în vârstă! Asta să nu

însemne, oare, că aducătorii unei adieri proaspete în

atmosfera bisericii sunt mesagerii unei schimbări în mai bine?

Poate fi aşa în unele cazuri, însă tragedia primei generaţii

exodice nu presupune automat şi vinovăţia universală a celor

mai aşezaţi în datini şi şabloane. A fi deschis pentru

schimbare e un lucru bun, dar a ura de bine oricărei

schimbări, doar de dragul noului, devine o periculoasă

pripire. Seria de pasaje care să servească uneia sau alteia

dintre tabere ar putea continua, însă noi ne oprim aici în

speranţa că am reuşit să provocăm cititorul la o analiză mai

atentă a pasajelor biblice pe care unii le pun pe tavă în

tulburătoarea întreţinere a neînţelegerii şi a lipsei de toleranţă

dintre generaţii.

E momentul acum să luăm pe-ndelete un domeniu

relevant de exprimare a tensiunii intergeneraţionale pentru a

ilustra şi vizualiza mai bine dinamica conflictului: muzica în biserică.

(va urma)