Credinţă veche versus suflu nou - partea 3

Există două aspecte ale tensiunii care, în fiecare tabără,

îşi fac simţită prezenţa: elementul perspectivei şi rezistenţa la

schimbare. Cele două sunt în acelaşi timp prezente la ambii

poli ai tensiunii, deşi în exprimare şi intensitate diferită.

Deoarece o aprofundare atotcuprinzătoare a celor două

elemente ale conflictului nu fac obiectul studiului de faţă, ne

vom rezuma la a puncta câteva chestiuni cu caracter general

pentru a oferi o imagine de ansamblu a fenomenului.

Paradigma perspectivală

Trăim într-o vreme în care concepţiile umane au

îmbrăcat haina postmodernismului. Acesta şi-a lăsat amprenta

mai ales asupra discursului despre adevăr sau realitate. În

concepţie postmodernă nu se mai poate vorbi despre existenţa

unui adevăr obiectiv, a unei realităţi aşezată undeva în afara

propriei existenţe sau a unui standard general după care

lucrurile sunt evaluate. Totul se rezumă la chestiuni ce ţin de

convenţie socială sau de opinie personală. În cadrul acestei

paradigme, fiecare individ are dreptul la propria perspectivă

asupra realităţii sau, altfel spus, fiecare îşi poate făuri

realitatea personală. Şi acest lucru se întâmplă din cauză că

filozofia postmodernă exclude fie existenţa unei realităţi

absolute, obiective, fie posibilitatea cunoaşterii acestei

realităţi. Pentru exemplificarea ideii se apelează deseori la

imaginea orbilor care îşi dau cu părerea despre cum arată un

elefant. Din zece orbi care ating elefantul fiecare traieşte o

experienţă diferită şi, prin urmare, fiecare este justificat să facă

propria descriere a uriaşului animal. Unii (care au atins

picioarele) vor compara elefantul cu un stâlp de telegraf sau

un trunchi de copac, alţii (care au simţit burta) vor susţine că

seamănă cu un balon gigantic, iar alţii (cei ce ating trompa)

vor susţine că elefantul nu este altceva decât o trompeta vie.

Cine are dreptate?

Morala postmodernă ţinteşte fie înspre faptul că

asemenea orbilor nici noi nu putem cunoaşte marele elefant

numit realitate, decât în mod extrem de limitat, fie înspre

ideea conform căreia contactul nostru nu e cu realitatea ca o

entitate unitară, ci mai degrabă cu realitatea subiectivă creată

de putinţa proprie de percepere. Problema cu perspectivele nu

este că acestea există în toată varietatea lor, ci în faptul că,

având în minte ideea adevărului obiectiv, deseori confundăm

propria opinie cu acesta. Poziţia postmodernă vizavi de

perspective nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, măreşte

impasul. Conform acestei poziţii, toţi au dreptate, deşi

punctele lor de vedere se contrazic – aceasta este toleranţa

propovăduită de exponenţii curentului antimodern. Când, în

schimb, divergenţele sunt subordonate puterii adevărului

obiectiv adus de revelaţie, acestea pălesc şi unitatea (prezentă

doar în diversitate) face posibilă coabitarea perspectivală.

Unitatea, deci, nu se dobândeşte prin recunoaşterea dreptăţii

celeilalte perspective, ci mai degrabă prin acceptarea celui de

altă părere; nu prin uniformizare, ci prin îmbrăţişarea onestă a

diversităţii.

Perspectivele există şi vor continua să existe. Soluţia

nu este să le acordăm tuturor dreptate, împinşi de un elan

postmodern, ci să le aducem pe toate în raport de

subordonare cu Centrul, cu Punctul de Referinţă, cu Cuvântul;

şi dacă diversitatea va continua (şi trebuie să continue),

recunoaşterea providenţială a adevărului obiectiv va ţine

tensiunea în echilibru, transformând-o astfel într-o convieţuire

armonioasă, generatoare de o autentică koinonie – de tipul

acelei părtăşii dătătoare de binecuvântare şi viaţă pentru

veşnicie (conform Ps. 133).

Rezistenţa la schimbare

Ani de zile am avut impresia că baiul cel mai mare al

preaiubiţilor mei fraţi trecuţi de mijlocul vieţii este rigiditatea

dată de o neputinţă incurabilă de a face faţă provocării noului.

Susţineam sus şi tare, împreună cu cei de vârsta mea, că

pomul bătrân, crescut într-o dungă, nu mai poate fi îndreptat

şi mă băteam cu pumnul în piept că eu am să îmi păstrez

pentru mulţi ani virtuţile flexibilităţii. Mintea însă mi s-a copt

îndeajuns încât să îmi dau seama că lucrurile nu stau chiar

aşa. Gândul ce a dat de lucru minţii mele în ultimele zile este

că omul, fie tânăr, fie trecut de floarea vârstei, are în el un

sănătos dram de rezistenţă la schimbare. De când m-a

binecuvântat Domnul cu un fiu care să crească sub privirile

mele încântate am realizat cum, încă din fragedă copilărie,

omul îşi pune în funcţiune garda în faţa schimbării şi a noului.

Am remarcat, la primele etape ale prunciei, cum fiul meu

opune rezistenţă la schimbare. De la înlocuirea biberonului,

până la trecerea dinspre lapte la hrană tare, parcă trebuie dusă

o întreagă bătălie de obişnuire a micuţului om cu altceva. Dar

ce să faci? Astea sunt provocările etapei lui şi trebuie să le

răspundă în vreun fel. Îmi vine în minte şi experienţa

copilăriei evocată nu demult de un prieten, conform căreia

săraca lui mamă nu-l putea convinge să mănânce altceva în

afară de ochiuri şi cartofi prăjiţi; ţinea băieţaşul la un gust pe

care nici o insistenţă de-a părintelui nu i-l putea schimba; îi

plăcea tare mult aşa. Copilului, cât şi adultului îi este greu să

îşi schimbe obiceiurile. Acum, bineînţeles că există o diferenţă

între generaţii vizavi de atitudinea în faţa noului, dar aceasta

nu contrazice faptul că toţi, fie mici, fie mari, sunt reticenţi în

faţa schimbării.

Diferenţa dintre generaţii nu ţine de disponibilitatea la

schimbare în general, pentru că toţi prezintă, într-un mod

instinctiv, din nevoia de conservare, o reacţie în faţa noului;

ceea ce creează însă diferenţa este timpul acordat obişnuirii cu

vechiul, acomodării cu familiarul, aşezării temeinice până la

înrădăcinare în zona de confort. Şi când obiceiurile reuşesc să

prindă rădăcini adânci, ne trezim că adunăm argumente din

sfera adevărului obiectiv pentru a le susţine, chiar dacă ele ţin

de o simplă chestiune personală sau de grup. În felul acesta, se

produce greşit tendinţa de a lupta – cică în numele unei cauze

supreme, obiective – pentru conservarea acelor lucruri cu care

ne-am acomodat şi cu care ne simţim în siguranţă. Dacă însă

cei implicaţi în tensiune vor privi realmente înspre punctul de

referinţă al trăirii creştine, rezistenţa la schimbare îşi va

modifica intensitatea cu care e manifestată în ambele tabere.

Când rezistenţa la schimbare se lasă provocată de îndemnul

de a răspunde cu relevanţă nevoii din jur, energia produsă de

tensiune este convertită în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi,

ca urmare, biserica Domnului are numai de câştigat.

Concluzii

În final, se poate afirma cu claritate şi tărie că primul

pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în

biserică constă în simpla acceptare că, într-o comunitate unde

coabitează mulţimea de generaţii, totdeauna a existat şi va

exista, într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de

diferite intensităţi, suflul nou şi lamentarea nostalgică.

Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi multdoritul

echilibru în minunatele părtăşii duhovniceşti.

Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii

în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să se lase

călăuziţi de unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci

când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă

a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare

de energie a celor ce vin după noi.

Atât biciul dătător de impuls, cât şi hăţurile aducătoare

de domolire şi ghidare trebuie să facă parte din echipamentul

unei căruţe. Înţelepciunea folosirii lor ţine de a şti când trebuie

folosită una şi când cealaltă, nu de a hotărî care trebuie

lepădată şi care îşi merită locul în mâna vizitiului; cele două

nu se exclud, ci, dimpotrivă, se asistă reciproc – doar aşa

căruţa va înainta, doar aşa mărturia bisericii va parcurge

drumul de la ureche, la inima ascultătorului postmodern.

Deci dorinţa unei generaţii de a menţine credinţa veche,

mesajul neştirbit, nu ar trebui să se producă pe spinarea

relevanţei - căci, altfel, se transformă în credinţă învechită. În

acelaşi timp, implementarea unui mod relevant de raportare

la aşteptările audienţei postmoderne (în termenii acestui

capitol, prin muzică – dar cu posibilitate de extrapolare la alte

dimensiuni ale mărturiei creştine) nu ar trebui să sacrifice nici

identitatea mesajului creştin şi nici cugetul generaţiei mai

rigide. Împletirea armonioasă a celor două tendinţe dă naştere

unei mărturii echilibrate, fundamentate în unitatea

ecleziastică.