9 iul. 2011

Credinţă veche versus suflu nou - partea 3

Există două aspecte ale tensiunii care, în fiecare tabără,
îşi fac simţită prezenţa: elementul perspectivei şi rezistenţa la
schimbare. Cele două sunt în acelaşi timp prezente la ambii
poli ai tensiunii, deşi în exprimare şi intensitate diferită.
Deoarece o aprofundare atotcuprinzătoare a celor două
elemente ale conflictului nu fac obiectul studiului de faţă, ne
vom rezuma la a puncta câteva chestiuni cu caracter general
pentru a oferi o imagine de ansamblu a fenomenului.

Paradigma perspectivală
Trăim într-o vreme în care concepţiile umane au
îmbrăcat haina postmodernismului. Acesta şi-a lăsat amprenta
mai ales asupra discursului despre adevăr sau realitate. În
concepţie postmodernă nu se mai poate vorbi despre existenţa
unui adevăr obiectiv, a unei realităţi aşezată undeva în afara
propriei existenţe sau a unui standard general după care
lucrurile sunt evaluate. Totul se rezumă la chestiuni ce ţin de
convenţie socială sau de opinie personală. În cadrul acestei
paradigme, fiecare individ are dreptul la propria perspectivă
asupra realităţii sau, altfel spus, fiecare îşi poate făuri
realitatea personală. Şi acest lucru se întâmplă din cauză că
filozofia postmodernă exclude fie existenţa unei realităţi
absolute, obiective, fie posibilitatea cunoaşterii acestei
realităţi. Pentru exemplificarea ideii se apelează deseori la
imaginea orbilor care îşi dau cu părerea despre cum arată un
elefant. Din zece orbi care ating elefantul fiecare traieşte o
experienţă diferită şi, prin urmare, fiecare este justificat să facă
propria descriere a uriaşului animal. Unii (care au atins
picioarele) vor compara elefantul cu un stâlp de telegraf sau
un trunchi de copac, alţii (care au simţit burta) vor susţine că
seamănă cu un balon gigantic, iar alţii (cei ce ating trompa)
vor susţine că elefantul nu este altceva decât o trompeta vie.
Cine are dreptate?
Morala postmodernă ţinteşte fie înspre faptul că
asemenea orbilor nici noi nu putem cunoaşte marele elefant
numit realitate, decât în mod extrem de limitat, fie înspre
ideea conform căreia contactul nostru nu e cu realitatea ca o
entitate unitară, ci mai degrabă cu realitatea subiectivă creată
de putinţa proprie de percepere. Problema cu perspectivele nu
este că acestea există în toată varietatea lor, ci în faptul că,
având în minte ideea adevărului obiectiv, deseori confundăm
propria opinie cu acesta. Poziţia postmodernă vizavi de
perspective nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, măreşte
impasul. Conform acestei poziţii, toţi au dreptate, deşi
punctele lor de vedere se contrazic – aceasta este toleranţa
propovăduită de exponenţii curentului antimodern. Când, în
schimb, divergenţele sunt subordonate puterii adevărului
obiectiv adus de revelaţie, acestea pălesc şi unitatea (prezentă
doar în diversitate) face posibilă coabitarea perspectivală.
Unitatea, deci, nu se dobândeşte prin recunoaşterea dreptăţii
celeilalte perspective, ci mai degrabă prin acceptarea celui de
altă părere; nu prin uniformizare, ci prin îmbrăţişarea onestă a
diversităţii.
Perspectivele există şi vor continua să existe. Soluţia
nu este să le acordăm tuturor dreptate, împinşi de un elan
postmodern, ci să le aducem pe toate în raport de
subordonare cu Centrul, cu Punctul de Referinţă, cu Cuvântul;
şi dacă diversitatea va continua (şi trebuie să continue),
recunoaşterea providenţială a adevărului obiectiv va ţine
tensiunea în echilibru, transformând-o astfel într-o convieţuire
armonioasă, generatoare de o autentică koinonie – de tipul
acelei părtăşii dătătoare de binecuvântare şi viaţă pentru
veşnicie (conform Ps. 133).

Rezistenţa la schimbare
Ani de zile am avut impresia că baiul cel mai mare al
preaiubiţilor mei fraţi trecuţi de mijlocul vieţii este rigiditatea
dată de o neputinţă incurabilă de a face faţă provocării noului.
Susţineam sus şi tare, împreună cu cei de vârsta mea, că
pomul bătrân, crescut într-o dungă, nu mai poate fi îndreptat
şi mă băteam cu pumnul în piept că eu am să îmi păstrez
pentru mulţi ani virtuţile flexibilităţii. Mintea însă mi s-a copt
îndeajuns încât să îmi dau seama că lucrurile nu stau chiar
aşa. Gândul ce a dat de lucru minţii mele în ultimele zile este
că omul, fie tânăr, fie trecut de floarea vârstei, are în el un
sănătos dram de rezistenţă la schimbare. De când m-a
binecuvântat Domnul cu un fiu care să crească sub privirile
mele încântate am realizat cum, încă din fragedă copilărie,
omul îşi pune în funcţiune garda în faţa schimbării şi a noului.
Am remarcat, la primele etape ale prunciei, cum fiul meu
opune rezistenţă la schimbare. De la înlocuirea biberonului,
până la trecerea dinspre lapte la hrană tare, parcă trebuie dusă
o întreagă bătălie de obişnuire a micuţului om cu altceva. Dar
ce să faci? Astea sunt provocările etapei lui şi trebuie să le
răspundă în vreun fel. Îmi vine în minte şi experienţa
copilăriei evocată nu demult de un prieten, conform căreia
săraca lui mamă nu-l putea convinge să mănânce altceva în
afară de ochiuri şi cartofi prăjiţi; ţinea băieţaşul la un gust pe
care nici o insistenţă de-a părintelui nu i-l putea schimba; îi
plăcea tare mult aşa. Copilului, cât şi adultului îi este greu să
îşi schimbe obiceiurile. Acum, bineînţeles că există o diferenţă
între generaţii vizavi de atitudinea în faţa noului, dar aceasta
nu contrazice faptul că toţi, fie mici, fie mari, sunt reticenţi în
faţa schimbării.
Diferenţa dintre generaţii nu ţine de disponibilitatea la
schimbare în general, pentru că toţi prezintă, într-un mod
instinctiv, din nevoia de conservare, o reacţie în faţa noului;
ceea ce creează însă diferenţa este timpul acordat obişnuirii cu
vechiul, acomodării cu familiarul, aşezării temeinice până la
înrădăcinare în zona de confort. Şi când obiceiurile reuşesc să
prindă rădăcini adânci, ne trezim că adunăm argumente din
sfera adevărului obiectiv pentru a le susţine, chiar dacă ele ţin
de o simplă chestiune personală sau de grup. În felul acesta, se
produce greşit tendinţa de a lupta – cică în numele unei cauze
supreme, obiective – pentru conservarea acelor lucruri cu care
ne-am acomodat şi cu care ne simţim în siguranţă. Dacă însă
cei implicaţi în tensiune vor privi realmente înspre punctul de
referinţă al trăirii creştine, rezistenţa la schimbare îşi va
modifica intensitatea cu care e manifestată în ambele tabere.
Când rezistenţa la schimbare se lasă provocată de îndemnul
de a răspunde cu relevanţă nevoii din jur, energia produsă de
tensiune este convertită în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi,
ca urmare, biserica Domnului are numai de câştigat.

Concluzii
În final, se poate afirma cu claritate şi tărie că primul
pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în
biserică constă în simpla acceptare că, într-o comunitate unde
coabitează mulţimea de generaţii, totdeauna a existat şi va
exista, într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de
diferite intensităţi, suflul nou şi lamentarea nostalgică.
Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi multdoritul
echilibru în minunatele părtăşii duhovniceşti.
Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii
în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să se lase
călăuziţi de unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci
când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă
a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare
de energie a celor ce vin după noi.
Atât biciul dătător de impuls, cât şi hăţurile aducătoare
de domolire şi ghidare trebuie să facă parte din echipamentul
unei căruţe. Înţelepciunea folosirii lor ţine de a şti când trebuie
folosită una şi când cealaltă, nu de a hotărî care trebuie
lepădată şi care îşi merită locul în mâna vizitiului; cele două
nu se exclud, ci, dimpotrivă, se asistă reciproc – doar aşa
căruţa va înainta, doar aşa mărturia bisericii va parcurge
drumul de la ureche, la inima ascultătorului postmodern.
Deci dorinţa unei generaţii de a menţine credinţa veche,
mesajul neştirbit, nu ar trebui să se producă pe spinarea
relevanţei - căci, altfel, se transformă în credinţă învechită. În
acelaşi timp, implementarea unui mod relevant de raportare
la aşteptările audienţei postmoderne (în termenii acestui
capitol, prin muzică – dar cu posibilitate de extrapolare la alte
dimensiuni ale mărturiei creştine) nu ar trebui să sacrifice nici
identitatea mesajului creştin şi nici cugetul generaţiei mai
rigide. Împletirea armonioasă a celor două tendinţe dă naştere
unei mărturii echilibrate, fundamentate în unitatea
ecleziastică.

2 comentarii:

  1. felicitări ,, dar Dinu ca unu care te cunoaşte chît de chît ,credinţa e una ,şi să ai grijă ca pe parcursu vieţi să nu dai voie post modernimului ,să îţi facă viaţa un obicei ,toate cele bune ,,,,

    RăspundețiȘtergere