Este biserica de azi biblică?

Biserica este invenţia lui Dumnezeu. Cel ce o zideşte este Hristos. În faţa acestui adevăr mă văd obligat să îmi pun o serie de întrebări. Mai întâi, privind la traiul consemnat biblic al primilor creştini, mă întreb în ce domenii suntem chemaţi să vieţuim la fel. Se aşteaptă oare să repetăm modelul protocomunist al bisericii din Ierusalim? Sau, mai degrabă, care dintre bisericile existente în lumea noutestamentară ar trebui să îmi servească de pildă: Ierusalim (biserica celor plini de râvnă pentru lege), Antiohia (biserica misionară) sau Corint (biserica penticostală)? Apoi, recunoscând diferenţele culturale majore ale societăţii recente faţă de cea antică/biblică, continui seria de interogaţii referitor la diferenţele admise. Ce schimbări în viaţa bisericii sunt aprobate de spiritul scriptural? Sunt admise inovaţiile în slujire? Dacă da, până unde? Există şi alte carisme decât cele menţionate de scriitorii Noului Testament? Care este principiul de bază pe care îl adopt în vederea slujirii: sola scriptura sau prima scriptura?

Îmi pun aceste întrebări pentru că văd o mare diferenţă de fond şi conţinut între cele două biserici despărţite de atâtea veacuri. Între ieri şi azi e o distanţă de o noapte; vai multe se pot întâmpla între timp...şi s-au întâmplat.

Dulapul

Azi în sărăcăciosul dulap parohial au mai rămas două articole vestimentare. Una îţi fură privirea cu frumuseţea ei. E o haină la modă, purtând eticheta unui brand recunoscut. E ceva cu care te simţi mândru, comod, confortabil şi nu ţi-e ruşine când lumea te priveşte. E haina instituţională; problema ei e că e contrafăcută. Cealaltă o mai ţii doar din considerente sentimentale. Poate dacă ai privi la rece lucrurile ai arunca-o la coş, fiindcă e toată peticită şi jerpelită. Nu ai mai purtat-o de multă vreme pentru că ai crescut şi ţi-ai schimbat gusturile, chiar dacă încă îţi era bună. Păi cum să porţi ceva aşa de invechit când portofelul îţi permite produsul ‚top of the line’? Ce ar zice lumea să te vadă cu simpla şi boţita părtăşie (adunare) pe tine acum când te-ai ajuns?
Da...din păcate asta e realitatea din multe comunităţi creştine. În loc să fim conduşi de viziunea unităţii familiale care să ne păstreze într-o continuă şi neobosită părtăşie duhovnicească, aşa cum a fost la începuturi, ne trezim purtaţi încoace şi încolo de exigenţele instituţionale care storc de puteri pe orice activist religios.
Proiecte după proiecte, programe care-mai-de-care, strategii, improvizaţii manageriale, toate acestea numai cu scopul de umfla în pene pe cel intrat în labirintul instituţional, pe consumatorul bisericesc, pe creştinul căutător de respectul social. Acest gen de creştin se va lua oricând la harţă cu cei ce îndrăznesc să marginalizeze pe ucenicii Domnului. Pentru el ideea dătătoare de energie este că „creştinii nu sunt fanatici, ci fantastici”. Cu cât privesc mai mult la zarva bisericească din jur îmi dau seama că ceea ce se petrece e ca o copie nereuşită a unei companii comerciale în activitatea sa. Văd pastori transformaţi nereuşit în manageri, fii ai lui Asaf făcând pe vedetele, slujitori disperaţi după crearea de sindicate pastorale care să le apere drepturile, lideraşi mimând obiceiuri de funcţionari publici...şi descrierea poate fi simplu continuată de realitatea vitregă din jur.
Contemplând zgârcita privelişte spirituală ce-mi stă în faţă mă întreb dacă este ea înfăţişarea a ceea ce Domnul a intenţionat de la biserica Sa. Oare ce vrea Dumnezeu de la ai Săi ucenici, azi?

În încercarea de a lansa o provocare cititorului ma voi limita la îndemnurile lui Karl Barth şi ale lui Martin Luther. Primul îşi îndemna fraţii slujitori – într-o vreme când biserica din Germania era pe cale să adopte ideile politicii fasciste – prin cuvintele: „Lăsaţi biserica să fie biserică”. Sunt sigur că nu vom reuşi să ţinem piept secularizării trăirii creştine decât dacă vom ţine cont şi de cuvintele lui Luther: „Lăsaţi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Dacă vrem ca biserica de azi să fie plină de viaţă şi Duh, atunci îl vom lăsa pe Dumnezeu să conducă biserica, şi în felul acesta Dumnezeu va fi Dumnezeu pentru biserică, iar biserica va fi Biserică.

Revenind la dulapul parohial, aş îndemna-o pe „preafericita faţă bisericească” să nu pună pe trup haine contrafăcute, furate de la vecinul nepocăit; să nu se lase înşelat de aparenţele ispititoare ale unei străluciri trecătoare. Ceea ce îi reflectă identitatea este cealaltă haină, şi chiar dacă pare boţită, roasă de timp, este valoroasă, originală, din material care nu se rupe.

Este haina primitoare de „binecuvântare şi viaţă pentru veşnicie”. A fost haina îmbrăcată de primii ucenici (Fapte 2.42-47), haina purtată cu încăpăţânare de creştinii smulşi din catacombe pentru a deveni victime în arenele romane, haina purtată de orice comunitate în pragul trezirii spirituale, haina după care au fost recunoscuţi şi arestaţi credincioşii români în vremea predecembristă; e koinonia creştină. Această părtăşie este născătoare de misionari, de oameni dedicaţi pentru lucrarea Domnului; ea e dătătoare de împlinire sufletească; îţi ţine de cald în viscolul de afară sau te apără de arşiţa ucigătoare. Fără ea instituţia bisericii este un simplu mormânt văruit, însă prezenţa ei eclipsează mormântul şi bucuria vieţii din belşug se face simţită din plin.

E iarnă....afară e frig....oare ce vrei să îmbraci?

Credinţă veche versus suflu nou - partea 3

Există două aspecte ale tensiunii care, în fiecare tabără,

îşi fac simţită prezenţa: elementul perspectivei şi rezistenţa la

schimbare. Cele două sunt în acelaşi timp prezente la ambii

poli ai tensiunii, deşi în exprimare şi intensitate diferită.

Deoarece o aprofundare atotcuprinzătoare a celor două

elemente ale conflictului nu fac obiectul studiului de faţă, ne

vom rezuma la a puncta câteva chestiuni cu caracter general

pentru a oferi o imagine de ansamblu a fenomenului.

Paradigma perspectivală

Trăim într-o vreme în care concepţiile umane au

îmbrăcat haina postmodernismului. Acesta şi-a lăsat amprenta

mai ales asupra discursului despre adevăr sau realitate. În

concepţie postmodernă nu se mai poate vorbi despre existenţa

unui adevăr obiectiv, a unei realităţi aşezată undeva în afara

propriei existenţe sau a unui standard general după care

lucrurile sunt evaluate. Totul se rezumă la chestiuni ce ţin de

convenţie socială sau de opinie personală. În cadrul acestei

paradigme, fiecare individ are dreptul la propria perspectivă

asupra realităţii sau, altfel spus, fiecare îşi poate făuri

realitatea personală. Şi acest lucru se întâmplă din cauză că

filozofia postmodernă exclude fie existenţa unei realităţi

absolute, obiective, fie posibilitatea cunoaşterii acestei

realităţi. Pentru exemplificarea ideii se apelează deseori la

imaginea orbilor care îşi dau cu părerea despre cum arată un

elefant. Din zece orbi care ating elefantul fiecare traieşte o

experienţă diferită şi, prin urmare, fiecare este justificat să facă

propria descriere a uriaşului animal. Unii (care au atins

picioarele) vor compara elefantul cu un stâlp de telegraf sau

un trunchi de copac, alţii (care au simţit burta) vor susţine că

seamănă cu un balon gigantic, iar alţii (cei ce ating trompa)

vor susţine că elefantul nu este altceva decât o trompeta vie.

Cine are dreptate?

Morala postmodernă ţinteşte fie înspre faptul că

asemenea orbilor nici noi nu putem cunoaşte marele elefant

numit realitate, decât în mod extrem de limitat, fie înspre

ideea conform căreia contactul nostru nu e cu realitatea ca o

entitate unitară, ci mai degrabă cu realitatea subiectivă creată

de putinţa proprie de percepere. Problema cu perspectivele nu

este că acestea există în toată varietatea lor, ci în faptul că,

având în minte ideea adevărului obiectiv, deseori confundăm

propria opinie cu acesta. Poziţia postmodernă vizavi de

perspective nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, măreşte

impasul. Conform acestei poziţii, toţi au dreptate, deşi

punctele lor de vedere se contrazic – aceasta este toleranţa

propovăduită de exponenţii curentului antimodern. Când, în

schimb, divergenţele sunt subordonate puterii adevărului

obiectiv adus de revelaţie, acestea pălesc şi unitatea (prezentă

doar în diversitate) face posibilă coabitarea perspectivală.

Unitatea, deci, nu se dobândeşte prin recunoaşterea dreptăţii

celeilalte perspective, ci mai degrabă prin acceptarea celui de

altă părere; nu prin uniformizare, ci prin îmbrăţişarea onestă a

diversităţii.

Perspectivele există şi vor continua să existe. Soluţia

nu este să le acordăm tuturor dreptate, împinşi de un elan

postmodern, ci să le aducem pe toate în raport de

subordonare cu Centrul, cu Punctul de Referinţă, cu Cuvântul;

şi dacă diversitatea va continua (şi trebuie să continue),

recunoaşterea providenţială a adevărului obiectiv va ţine

tensiunea în echilibru, transformând-o astfel într-o convieţuire

armonioasă, generatoare de o autentică koinonie – de tipul

acelei părtăşii dătătoare de binecuvântare şi viaţă pentru

veşnicie (conform Ps. 133).

Rezistenţa la schimbare

Ani de zile am avut impresia că baiul cel mai mare al

preaiubiţilor mei fraţi trecuţi de mijlocul vieţii este rigiditatea

dată de o neputinţă incurabilă de a face faţă provocării noului.

Susţineam sus şi tare, împreună cu cei de vârsta mea, că

pomul bătrân, crescut într-o dungă, nu mai poate fi îndreptat

şi mă băteam cu pumnul în piept că eu am să îmi păstrez

pentru mulţi ani virtuţile flexibilităţii. Mintea însă mi s-a copt

îndeajuns încât să îmi dau seama că lucrurile nu stau chiar

aşa. Gândul ce a dat de lucru minţii mele în ultimele zile este

că omul, fie tânăr, fie trecut de floarea vârstei, are în el un

sănătos dram de rezistenţă la schimbare. De când m-a

binecuvântat Domnul cu un fiu care să crească sub privirile

mele încântate am realizat cum, încă din fragedă copilărie,

omul îşi pune în funcţiune garda în faţa schimbării şi a noului.

Am remarcat, la primele etape ale prunciei, cum fiul meu

opune rezistenţă la schimbare. De la înlocuirea biberonului,

până la trecerea dinspre lapte la hrană tare, parcă trebuie dusă

o întreagă bătălie de obişnuire a micuţului om cu altceva. Dar

ce să faci? Astea sunt provocările etapei lui şi trebuie să le

răspundă în vreun fel. Îmi vine în minte şi experienţa

copilăriei evocată nu demult de un prieten, conform căreia

săraca lui mamă nu-l putea convinge să mănânce altceva în

afară de ochiuri şi cartofi prăjiţi; ţinea băieţaşul la un gust pe

care nici o insistenţă de-a părintelui nu i-l putea schimba; îi

plăcea tare mult aşa. Copilului, cât şi adultului îi este greu să

îşi schimbe obiceiurile. Acum, bineînţeles că există o diferenţă

între generaţii vizavi de atitudinea în faţa noului, dar aceasta

nu contrazice faptul că toţi, fie mici, fie mari, sunt reticenţi în

faţa schimbării.

Diferenţa dintre generaţii nu ţine de disponibilitatea la

schimbare în general, pentru că toţi prezintă, într-un mod

instinctiv, din nevoia de conservare, o reacţie în faţa noului;

ceea ce creează însă diferenţa este timpul acordat obişnuirii cu

vechiul, acomodării cu familiarul, aşezării temeinice până la

înrădăcinare în zona de confort. Şi când obiceiurile reuşesc să

prindă rădăcini adânci, ne trezim că adunăm argumente din

sfera adevărului obiectiv pentru a le susţine, chiar dacă ele ţin

de o simplă chestiune personală sau de grup. În felul acesta, se

produce greşit tendinţa de a lupta – cică în numele unei cauze

supreme, obiective – pentru conservarea acelor lucruri cu care

ne-am acomodat şi cu care ne simţim în siguranţă. Dacă însă

cei implicaţi în tensiune vor privi realmente înspre punctul de

referinţă al trăirii creştine, rezistenţa la schimbare îşi va

modifica intensitatea cu care e manifestată în ambele tabere.

Când rezistenţa la schimbare se lasă provocată de îndemnul

de a răspunde cu relevanţă nevoii din jur, energia produsă de

tensiune este convertită în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi,

ca urmare, biserica Domnului are numai de câştigat.

Concluzii

În final, se poate afirma cu claritate şi tărie că primul

pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în

biserică constă în simpla acceptare că, într-o comunitate unde

coabitează mulţimea de generaţii, totdeauna a existat şi va

exista, într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de

diferite intensităţi, suflul nou şi lamentarea nostalgică.

Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi multdoritul

echilibru în minunatele părtăşii duhovniceşti.

Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii

în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să se lase

călăuziţi de unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci

când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă

a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare

de energie a celor ce vin după noi.

Atât biciul dătător de impuls, cât şi hăţurile aducătoare

de domolire şi ghidare trebuie să facă parte din echipamentul

unei căruţe. Înţelepciunea folosirii lor ţine de a şti când trebuie

folosită una şi când cealaltă, nu de a hotărî care trebuie

lepădată şi care îşi merită locul în mâna vizitiului; cele două

nu se exclud, ci, dimpotrivă, se asistă reciproc – doar aşa

căruţa va înainta, doar aşa mărturia bisericii va parcurge

drumul de la ureche, la inima ascultătorului postmodern.

Deci dorinţa unei generaţii de a menţine credinţa veche,

mesajul neştirbit, nu ar trebui să se producă pe spinarea

relevanţei - căci, altfel, se transformă în credinţă învechită. În

acelaşi timp, implementarea unui mod relevant de raportare

la aşteptările audienţei postmoderne (în termenii acestui

capitol, prin muzică – dar cu posibilitate de extrapolare la alte

dimensiuni ale mărturiei creştine) nu ar trebui să sacrifice nici

identitatea mesajului creştin şi nici cugetul generaţiei mai

rigide. Împletirea armonioasă a celor două tendinţe dă naştere

unei mărturii echilibrate, fundamentate în unitatea

ecleziastică.

Credinţă veche versus suflu nou - partea 2

Muzica în biserică

Cântarea creştină a devenit o parte aşa de importantă a

închinării publice încât azi, în multe biserici mari, frecvenţa în

diferitele serii de duminică dimineaţa se face în funcţie de

preferinţele muzicale. Sunt biserici, în special în creştinătatea

americană, unde la cele două sau trei serii de închinare

publică de duminica, deşi predica este aceeaşi, totuşi ambianţa

muzicii este foarte diferită. Dacă, de exemplu, la prima serie

sunt participanţi de vârstă mai înaintată, peste 50 de ani,

muzica în acel cadru va fi cu siguranţă dominată de imnuri.

Dacă însă vizitatorul aude ritmul unei piese de laudă şi

închinare, trebuie să se aştepte la o prezenţă mult mai

întinerită. În alte cazuri însă, situaţia este cel puţin delicată.

Forţaţi de concepţii şi împrejurări, mulţi credincioşi se văd în

situaţia să suporte cu stoicism stilul de cântare al celuilalt şi,

astfel, să-şi trăiască repetata experienţă bisericească scrâşnind

din dinţi şi încruntându-şi privirile. Ce e de făcut oare în astfel

de situaţii?

Cu ani în urmă am avut o experienţă mai puţin

plăcută, ce poate evidenţia realitatea dureroasă a atitudinii

unor credincioşi faţă de muzică. Abia terminasem seminarul,

şi, în dorinţa arzătoare de a-mi oferi slujirea acolo unde era

nevoie, am fost deschis şi pentru lucrarea muzicală, deoarece

mă descurcam binişor în acest domeniu. Într-o duminică

seara, la un program de tineri (la care participa toată biserica),

mă aflam pe scenă împreună cu grupul de laudă şi închinare,

conducând adunarea în cântare şi rugăciune. La un moment

dat, primesc un bilet din sală şi, crezând că este vorba de o

solicitare pentru mijlocire în rugăciune, deschid bileţelul cu

intenţia de a face public conţinutul său. Însă spre surprinderea

mea, biletul îmi era adresat mie şi nu bisericii, iar, ce era mai

grav, mesajul lui impulsiv conţinea o critică dură la adresa

felului meu de slujire, având astfel efectul unui ac înfipt întrun

balon cu aer. Deşi nu sunt în stare să redau conţinutul

acelui bilet până la ultima virgulă, în esenţă, mesajul era

următorul: „Frate Burzo, ne-am săturat de acest stil de muzică

americano-carismatic. Am mai avut parte de asta în trecut şi

ne-a adus numai amărăciune”. Fie nu a avut curajul să se

semneze, fie autorul biletului a intenţionat să îmi transmită,

prin păstrarea anonimatului, o atitudine generală a bisericii

faţă de cântările introduse de mine în acel serviciu. Totuşi un

lucru mi-a fost destul de clar – nu toţi din sală gustau

frumuseţea armoniei muzicale prin care eu îi îndemnam la

închinare. În momente de acest gen îţi vine să o laşi baltă, să

laşi pe alţii să facă lucrarea ori să provoci balamuc în

încercarea de a te justifica. Ce tocmai am istorisit nu este un

caz singular, ci, deşi se manifestă în forme diverse, este uşor

remarcabil aproape în orice comunitate religioasă. Oare cum e

bine să se raporteze credincioşii la veşnic-existenta tensiune?

Sau, deoarece felul cum privesc muzica bisericească îi va pune

într-o tabără sau alta, întrebarea de început ar trebui să fie:

„cum trebuie să privim cântarea creştină”, urmată de o a

doua, „în ce fel gusturile muzicale proprii ar trebui să afecteze

armonia bisericească?

Pentru a avea o înţelegere mai amplă a problematicii,

poate este bine să purcedem într-o incursiune prin istoria

bisericii; această investigaţie istorică va încerca să redea

părerile părinţilor bisericii despre importanţa muzicii în

biserică şi despre cum trebuie ea folosită în închinare. Vom

remarca foarte uşor că felul cum practicau muzica înaintaşii

noştri diferă enorm de viziunea actuală şi asta, cu siguranţă,

ne va asista în abordarea cu delicateţe a tensiunii dintre suflul

nou şi nostalgia trecutului.

E interesant de observat cum părinţii bisericii din

primele veacuri reduceau cântarea la intonarea vocală de

imnuri. Accentul pus de ei este în mod deosebit pe atitudinea

cu care creştinii cântau Domnului. Folosirea instrumentelor

muzicale, pentru primii creştini era o dovadă clară de trăire

uşuratică.

Clement de Alexandria, Tertulian şi alţii fac câteva

referiri la muzică, aşa cum e ea privită de creştinii din primele

secole. Câteva pasaje din scrierile lor vor pune bine sub

lumina reflectorului atitudinea creştinilor vremii faţă de

cântarea sacră. De fapt, Clement se dovedeşte a fi primul

părinte al bisericii care ia în discuţie felul de muzică potrivită

creştinilor.

El afirmă, în Stromata 1:1, că muzica relaxează

armonios tensiunea excesivă a sobrietăţii, adică este

binevenită stărilor de încordare ale omului în general şi ale

creştinului în special. El însă exclude din cântarea creştină

gesturi şi instrumente care, în acea vreme erau uşor asociate

cu idolatria (Pedagogus 2:4):

Dacă oamenii îşi ocupă timpul cu fluiere,

psaltiri, coruri, dansuri, bătăi din palme egiptene şi

alte frivolităţi turbulente, ei devin obsceni... Fluierul

să rămână la păstor şi flautul la superstiţioşii

ocupaţi cu idolatria. Pentru că, în adevăr, astfel de

instrumente nu au ce căuta la un ospăţ temperat...

Omul este un adevărat instrument paşnic.

Tertulian este pe aceeaşi lungime de undă cu Clement,

confirmînd atitudinea de reticenţă a creştinilor vremii faţă de

instrumentele muzicale. El, de exemplu, se întreabă dacă mai

există azi (în vremea lui) vreo trâmbiţă a lui Dumnezeu,

sugerând că, în acele vremuri tulburi, respectivele

instrumente se pot găsi din abundenţă la părtăşiile de

divertisment ale ereticilor (Bercot ed., p. 468). Novaţian şi

Ciprian întăresc şi ei încredinţarea contemporanilor lor că

instrumentele muzicale nu au ce căuta la momentele

devoţionale ale creştinilor.

Dacă mai facem un pas în istorie, vom remarca aceeaşi

părere anti-instrumentală şi la conducătorii bisericii din epoca

de aur. Spre exemplu, Ioan Gură de Aur, în comentariul său la

Psalmul 41, afirmă cu elocvenţă (http://www.bible.ca/Hmusic.

htm):

David cânta odinioară cântece, cântăm şi

noi. El avea o harpă cu corzi fără viaţă, biserica are

o harpă cu corzi vii. Limbile noastre sunt corzile

harpei, într-adevăr, cu un ton diferit, dar mult mai

în acord cu pietatea. Aici nu mai e nevoie de chitară

sau de corzi întinse sau de chimval sau de artă sau

de vreun instrument; dar, dacă vreţi, puteţi voi

înşivă să deveniţi chitară omorând pornirile firii şi

creând o armonie desăvârşită între minte şi trup.

Deoarece, când firea nu mai pofteşte împotriva

Duhului, ci se supune poruncilor Lui fiind îndelung

condusă pe cărarea cea bună, atunci veţi crea o

melodie spirituală.

Se poate observa cum, prin metoda alegoriei, creştinii

primelor veacuri aplicau îndemnurile davidice la laudă şi

închinare, cu instrumente şi bătăi de palme şi jocuri, ca fiind

reprezentarea unei închinări simple din punct de vedere

muzical, dar pline de o armonie duhovnicească, izvorâtă

dintr-o inimă dedicată Domnului. Din dorinţa de a nu

amesteca spiritualul cu firescul, înaintaşii noştri din primele

secole au eliminat orice li se părea rău sau orice putea fi uşor

confundat cu devoţiunea păgână. Această realitate este bine

explicată de Augustin care, în descrierea pe care o face

închinării din Alexandria din vremea lui Atanasie, remarcă:

„instrumentele muzicale nu erau folosite. Fluierul, toba şi

harpa erau atât de intim asociate cu senzualele culte păgâne şi

cu spectacolele sălbatice şi neruşinate de la circ şi teatru, încât

e lesne de înţeles prejudecata împotriva folosirii lor în

închinare” (http://www.bible.ca/H-music.htm).

Dilema lui Augustin nu era însă folosirea sau

nefolosirea instrumentelor, deoarece pe atunci nu existau voci

în interiorul bisericii care să stârnească controverse prin

introducerea lor în închinare, ci problema ce îi dădea bătăi de

cap renumitului teolog era dacă să încurajeze sau nu însăşi

existenţa cântării în biserică. În Confesiuni (1998, p. 374), deşi

evocă importanţa cântării sacre pentru propriul său proces de

convertire, recunoscând „marele folos al acestui persistent

obicei”, exprimă, totuşi, unele rezerve, mai ales privitor la

frumuseţea melodiei, care singură poate cuceri atenţia

ascultătorului:

În felul acesta eu pendulez între primejdia

plăcerii şi utilitatea efectelor mântuitoare şi parcă

sunt şi mai mult înclinat (nedorind totuşi să exprim

aici o părere irevocabilă) să fiu de acord până la

urmă cu obiceiul de a se cânta în biserică, pentru ca

sufletele încă insuficient de tari să se înalţe prin

desfătarea cântărilor la starea de evlavie. Totuşi, ori

de câte ori mi se întâmplă să fiu impresionat mai

mult de melodie decât de ceea ce se cântă,

mărturisesc că păcătuiesc meritând o pedeapsă şi în

acel moment aş prefera să nu-l mai aud pe cel care

cântă.

Din cuvintele sale reies câteva idei importante. Mai

întâi, cântarea era un obicei al bisericii din timpul său. Apoi,

ataşarea de muzică reprezenta o primejdie pentru credincios.

După aceea, cântarea îi ajută pe cei mai slabi să îşi consolideze

evlavia (asta însemnând oare că cei ajunşi la maturitate

spirituală nu mai au nevoie de cântare?). În cele din urmă,

pronunţarea augustiniană pro-cântare nu are valoare

dogmatică (Augustin fiind atent să facă această subliniere

importantă); cu alte cuvinte, poziţia sa este o încredinţare, şi

nu o doctrină de neschimbat.

Evoluţia muzicală în biserica primelor veacuri nu se

manifestă în schimbări dramatice care să aibă loc în

practicarea cântului creştin, dar, totuşi, o evoluţie poate fi

remarcată. Aceasta are de a face în deosebi cu atenţia

crescândă acordată subiectului. Dacă în primele trei secole

referirile pe această temă sunt doar întâmplătoare, iar în

practică manifestarea muzicală ţine de o simplă preluare a

unei părticele din tradiţia sinagogii, cu ajustări ulterioare

nesistematizate, o dată cu intrarea bisericii în legalitate şi cu

doctrinizarea credinţei din vremea primelor concilii

ecumenice lucrarea muzicală a bisericii începe să prindă viaţă,

fiind tot mai bine definită şi structurată de autoritaţile

bisericeşti. Astfel îi avem ca exemplu pe Ambrozie care este

considerat de unii pionier în introducerea imnurilor şi a

psalmodierii antifonale în biserica apuseană şi pe Grigore cel

Mare, care este recunoscut pentru organizarea în cadrul

închinării, a cântării ce presupunea folosirea unei intonaţii

solemne şi maiestuoase, cunoscută de posteritate ca muzică

gregoriană.

Deoarece bisericile din mişcarea evanghelică pretind,

cu fruntea sus, că viaţa creştină trăită de membrii lor se

desfăşoară în spiritul nou-testamentar al bisericii primare, este

onest să ne întrebăm deschis dacă există într-adevăr

asemănări cu închinarea primelor comunităţi de credincioşi.

Ce poate fi remarcat la o simplă privire este însă discrepanţa

mare între manifestările închinării prin cântare ale celor două

vremi. Atunci, creştinii intonau imnuri, creând o armonie

vocală, azi, fără instrumente muzica pare o incantaţie destul

de seacă şi neatrăgătoare. Atunci, instrumentele erau

descurajate sau interzise, azi, muzicienii sunt chiar plătiţi din

bugetul bisericii să producă închinare muzicală (incluzând

instrumentele) de calitate. Atunci, cântarea exprima cu

elocvenţă simplitatea unei biserici încă ferită de artificii şi

împopoţonări exterioare, azi, se face totul atât de complex şi

amplu încât gusturile unei societăţi de consum nu au cum să

rămână negâdilate. Explicarea acestor diferenţe nu este un

lucru prea greu nici măcar pentru cel mai neînsemnat

credincios evanghelic. El ar apela negreşit la distanţa

temporală dintre cele două biserici (primară şi actuală)

evidenţiind diferenţele sociale, culturale, morale şi de context

religios care i-au determinat pe creştinii de atunci şi pe cei din

zilele noastre să aleagă diferit modul de manifestare muzicalspirituală.

Da, aceasta ar fi o explicare plauzibilă a diferenţelor

din cântul sacru, dar care dă naştere la o întrebare: dacă ambii

exponenţi ai tensiunii muzicale de azi recunosc şi salută

evoluţia cântării de la sec. I până astăzi, de ce unii forţează o

trunchiere în această evoluţie, considerând genul lor muzical

preferat punctul final al dezvoltării acestei arte sfinte? Genul

acesta de trunchiere transmite nimic mai puţin decât o

împletire nereuşită de aroganţă spirituală (uneori

neconştientizată) şi ignoranţă, rezultatul fiind o funie din fibre

aspre, numită legalism.

În populara sa carte, „Biserica condusă de scopuri”,

Rick Warren (2004, p. 322) exprimă cu fineţe ironia situaţiei în

care se află cei ce pretind că muzica adoptată de ei provine de

la origini:

Mă amuz de fiecare dată când aud creştini

care se opun muzicii contemporane spunând:

„Trebuie să ne întoarcem la rădăcinile noastre

muzicale.” Mă întreb cât de departe vor să se

întoarcă. Înapoi la cântecul gregorian? Înapoi la

melodiile bisericii din Ierusalim? De obicei vor să se

întoarcă doar cu vreo cincizeci sau o sută de ani în

urmă.

Stau în faţa acestor înşiruiri de gânduri întrebându-mă

dacă nu cumva îmi fac din ele, fără să ştiu, mecanismul

propriei condamnări. Spun asta pentru că mă tem să nu vină

vremea când voi încerca din răsputeri să opun rezistenţă, prin

orice mijloc, inovaţiilor muzicale propuse de generaţiile care

vor veni. Oare nu m-am prea ataşat de stilul melodic ce

cândva mi se părea nonconformist (în sens pozitiv) şi

aducător de suflu nou? Oare nu risc să fac din el şablonul

după care să supun judecăţii alte stiluri de cântare? Deşi mă

consider o persoană fară prejudecăţi atunci când vine vorba

de muzică bisericească, mă încearcă puţină teamă la gândul că

nu îmi va fi uşor să fac faţă schimbării de armonie şi ritm care

cu timpul tot se va produce în comunităţile creştine.

Da, e prea posibil ca timpul să îmi ofere ocazia ca pe

rând să devin exponentul ambelor tabere în conflictul dintre

generaţii, la fel cum cei mai mulţi oameni în viaţa familială

sunt, în momente diferite de timp, şi copii în relaţie cu

părinţii, şi părinţi în relaţie cu copiii lor.

(va urma)