Guest Post: Persi Burzo

http://persiburzo.blogspot.com/2011/09/nu-mi-plac-laudarosii.html

         
          "Nu-mi plac laudarosii"... sau...

          Mai elegant ar fi sa spun, nu-mi plac laudele pe care si le aduc unii... propriei persoane...

          La scoala - nu spun facultate ca sa nu zica unii ca ma laud ca am facut una :)) - am invatat ca in orice text jurnalistic care se vrea cu feedback cat de cat pozitiv e preferabil sa evitam constructiile negative de genul celei din titlul meu... Recomandabil ar fi fost sa spun: "imi plac persoanele modeste"... dar nuanta e mult prea diferita de ce simt eu... si-apoi, nu urmaresc un feedback pozitiv... pana la urma, nu urmaresc un feedback... atat.

          Nu trece zi fara sa se intample sa vedem cat de ahtiati suntem noi, oamenii, dupa complimente... iar daca nu le primim si trece ceva timp, incepem sa ni le facem singuri sau sa ne laudam cu ce avem, pe unde-am mai fost, ce-am mai realizat... E trist, dar pare ca pentru asta traim. Inteleg nevoia umana fundamentala de apreciere, dar nu inteleg goana flamanda dupa ea!

          Si pentru ca, in cea mai mare parte, activitatea noastra relationala s-a transferat pe "reteaua de socializare" FB, aici vedem cele mai multe prostii... Nu ma refer la afirmatiile de genul: "i'm awesome" - se simte cand o facem de distractie, de dragul de a provoca replicile amuzante ale prietenilor, la fel cum se simte cand "practicam" asta, iar gluma se-ngroasa: "pune-ti un scaun... sa vezi si tu cum se vede lumea de la inaltimea asta!"

          Si pentru ca nu e nevoie sa ma refer la cazurile de laudarosenie crasa, pe fata, evidenta si inutil de exemplificat (poate nu la fel de frecventa, pentru ca se face din prostie si cei mai multi tinem la imaginea noastra, chiar daca nu prea mai avem la ce), voi face referire la subtila lauda de sine.

          Exemplu: "wow, arata chiar mai bine decat mine!" (ma ascund dupa un compliment facut unei alte persoane)... sau: "nu mai sunt la fel de frumoasa ca atunci cand aveam 20 de ani" /:)... sau: <<"- scrii bine!"/ "- stiu!" >> (cand un "multumesc :)" mi-ar fi adus mai multa apreciere)... sau: "fotografia asta e o insulta pentru artistul din mine"?!?!?! (nu dau exemple mai concrete pentru ca nu vreau sa zgandaresc spiritele unora... cine stie, poate se prind singuri la simplele aluzii). Nu e nimic rau in a fi constient de propriile-mi calitati, nu asta vreau sa spun, dar poate fi - ceva rau - in felul in care actionez in raport cu ele, cu atat mai mult cu cat noi suntem subiectivi cand vine vorba de propria persoana. Poate am senzatia ca am cea mai buna voce din trupa cu care cant, mai ales daca au fost unii care mi-au confirmat asta sau mi-au facut complimente dupa ce m-au auzit interpretand o piesa muzicala. Dar de unde stiu eu daca persoanele respective nu sunt afone sau daca un profesionist nu mi-ar cataloga vocea ca mediocra, comuna sau "neprelucrata"? Si-apoi, chiar daca o persoana avizata mi-ar confirma inclinatiile de geniu in ale diverselor domenii, daca am un pic de cap, n-am sa alerg ca un copil fara minte, fluturand sub nasul tuturor spectatorilor banderola pe care scrie "miss avicola", nu?

          "Nu te fali inaintea impăratului, şi nu lua locul celor mari; caci este mai bine sa ti se zica: "Suie-te mai sus!" decat sa fii pogorat inaintea voievodului pe care ti-l văd ochii." (Prov. 25: 6,7)

          Etaleaza-ti calitatile, dar nu le afirma! Cei mai multi observa lucrurile astea, iar daca nu iti rad in fata, nu inseamna ca n-o fac, in sinea lor. Nu crea singur cadrul propice al unui posibil moment jenant in care sa te confrunti cu indrazneala si sinceritatea poate lipsita de tact, am spune noi, ale unuia satul de aroganta ta, poate nejustificata, dar afisata fara sfiala.

          Unii vor zice: "bine, dar asta ar insemna sa fiu ipocrit/a... mie-mi place sa spun ce gandesc/simt/cred, nu sa ma ascund... las totul la vedere, cine nu ma place asa cum sunt, nu merita sa faca parte din cercul meu de prieteni"... Unii asa inteleg ideea: "permite-ti sa fii vulnerabil, asta cerne prietenii adevarati!" Ei bine, nu sunt de acord... iti asumi riscul de a fi vulnerabil in relatiile care chiar merita si asta nu inseamna sa lasi sa iasa la iveala chiar si cele mai marunte gunoaie... inseamna, de cele mai multe ori, sa-ti lasi slabiciunile la vedere, sa le recunosti si sa ceri ajutorul, daca e cazul, dar asta nu o faci in vazul tuturor, ci doar in intimitatea relatiilor valoroase... asta cred eu, nu trebuie sa fii de acord cu mine...

          Oricum, jos palaria in fata celor smeriti - cu atat mai mult cu cat multi dintre voi aveti cu ce, dar va cunoasteti locul!

          "Sa te laude altul, nu gura ta, un strain, nu buzele tale." (Prov. 27:2)

          Poate nu inteleg bine, dar, din punctul meu de vedere, a fi smerit inseamna a-ti cunoaste abilitatile, talentele, dar si limitarile, fara a le supraaprecia, minimaliza sau, in egala masura, fara a practica o falsa modestie. Una e sa ai incredere in tine, sa te crezi capabil, alta e sa-ti insiri atuurile pentru a impresiona... Fapte, nu vorbarie goala! Arata ce poti si lasa-i pe ceilalti sa-ti dea nota! Da dovada de intelepciune si nu te lauda cu PLANURILE tale... Iar daca chiar nu te poti abtine, lauda-te cu REALIZARILE!

          "Lauda de sine nu miroase a bine"... un mod elegant de a spune: "pute!" 

          Sunt doar opinii, nu o invitatie la discutii :).

Why the Missional Church Will Fail

Why the Missional Church Will Fail: Mike Breen believes the missional church movement lacks at least one vital aspect.

Sloganuri faine dar neadevărate

Folosim adesea ziceri împrumutate pentru a motiva la mai bine pe cei de lângă noi. E minunat că vrem să vedem oameni mai buni, mai responsabili, mai cu grijă la ce se întâmplă în jurul lor, însă ar trebui să fim cu atenţie sporită atunci când folosim vorbe de duh care să inspire elanul excelenţei. Când vrem să atragem atenţia înspre importanţa alegerii unei alimentaţii sănătoase spunem adesea "Eşti ceea ce mănânci". Cât de adevărat este sloganul acesta? Există două posibilităţi:  exprimarea este fie poetică, fie tehnică, exactă. Dacă este poetică mă tot întreb care este sensul acestor vorbe. Înţeleg scopul vorbelor, dar încă nu am reuşit să dau şi de înţelesul lor. Dacă în schimb abordăm literal, mă întreb oare de câte ori am fost cartof, de câte ori ceapă şi de câte ori lapte.
Mai este un slogan care se pare că îi aparţine lui N. Stănescu: "Suntem ceea ce iubim". Oricât de frumos sună nu pot să nu mă întreb în ce fel devenim obiectul iubirii noastre. Pot să spun că dacă iubesc o femeie sunt metamorfozat prin dobândirea unui alt sex şi a unei alte identităţi? "Atenţie la ce mănânci" e un lucru, pe când "eşti ceea ce mănânci" e o altă mâncare de peşte. "Suntem schimbaţi de ceea ce iubim" e un adevăr, pe când "Suntem ceea ce iubim" e o minciună care sună frumos.

Sunt tinerii calificaţi?

Din când în când mi se dă să observ cât de greu le este celor mai în vârstă să accepte că şi tinerii au ceva bun de oferit comunităţii credinţei. Ieri când stăteam de vorbă cu o persoană respectată între evanghelici am avut parte de o demonstraţie de rezistenţă faţă de invazia noului adusă de generaţia mea. A început fratele nostru să îmi înşire la critici că nu mai ştiam de unde să încep demolarea lor cu pertinenţă. Mi-a zis printre altele că e îngrijorat de ridicarea unei generaţii de tineri predicatori şi scriitori care prea repede vor să dobândească recunoaştere. Bineînţeles că se referea în primul rând la mine ca scriitor creştin (încă în devenire). Obiecţia lui majoră la faptul că se ridică scriitori tineri ţinea de faptul că ar mai trebui aşteptat ca mintea să se coacă şi ca teologia să se consolideze. Tinerii, sugera el, nu prea au ce să ofere, nu au profunzime în gândire; cărţile ar trebui scrise de oameni peste care anii s-au aşezat într-o pătură groasă de experienţe şi învăţăminte valoroase care lipsesc din visteria încă goală a tinerilor.
Mă întreb ce vârstă trebuie să avem pentru a ne califica la o lucrare aşa de importantă şi responsabilizantă precum scrisul. Argumentul dat de experienţa lui Augustin care la finalul vieţii a scris o carte de retractări, în care îşi corecta o mulţime de afirmaţii făcute (în scris) la tinereţe, nu cred că poate frâna enegria şi iniţiativa tinerească. Cum ar arăta oare istoria teologiei creştine fără valoroasa operă a lui Augustin? Ne-am mulţumi oare doar cu retractările lui, chiar formulate într-un volum de afirmaţii teologice? Nu cred. Care este vârsta la care putem fi convinşi sută la sută că teologia noastră nu va mai cunoaşte schimbare, dezvoltare şi aprofundare? Sau, mai degrabă, realist vorbind, ne putem aştepta vreodată la un asemenea moment? Atunci de ce să stăm până când vârsta respectabilă să fie girantul de bază pentru scrierea unei opere de calitate? Cred că ceea ce garantează calitatea unei scrieri nu este vârsta autorului, ci, mult mai important, educaţia acestuia, profunzimea gândirii sale, relaţia sa cu Dumnezeu şi darul de a scrie, toate acestea într-o împletire armonioasă.
Cred că este vremea ca tinerii să se ridice din mediocritate, să depăşească condiţia înaintaşilor noştri (care nu au prea avut scriitori între ei, decât foarte puţini) şi să scrie. Activitatea aceasta nu este uşoară, nu este pentru oricine, dar este una onorantă pentru cei care-şi descoperă vocaţia. Sper să văd cât mai mulţi tineri scriitori buni care se ridică în biserica românească.