Din când în când mi se dă să observ cât de greu le este celor mai în vârstă să accepte că şi tinerii au ceva bun de oferit comunităţii credinţei. Ieri când stăteam de vorbă cu o persoană respectată între evanghelici am avut parte de o demonstraţie de rezistenţă faţă de invazia noului adusă de generaţia mea. A început fratele nostru să îmi înşire la critici că nu mai ştiam de unde să încep demolarea lor cu pertinenţă. Mi-a zis printre altele că e îngrijorat de ridicarea unei generaţii de tineri predicatori şi scriitori care prea repede vor să dobândească recunoaştere. Bineînţeles că se referea în primul rând la mine ca scriitor creştin (încă în devenire). Obiecţia lui majoră la faptul că se ridică scriitori tineri ţinea de faptul că ar mai trebui aşteptat ca mintea să se coacă şi ca teologia să se consolideze. Tinerii, sugera el, nu prea au ce să ofere, nu au profunzime în gândire; cărţile ar trebui scrise de oameni peste care anii s-au aşezat într-o pătură groasă de experienţe şi învăţăminte valoroase care lipsesc din visteria încă goală a tinerilor.
Mă întreb ce vârstă trebuie să avem pentru a ne califica la o lucrare aşa de importantă şi responsabilizantă precum scrisul. Argumentul dat de experienţa lui Augustin care la finalul vieţii a scris o carte de retractări, în care îşi corecta o mulţime de afirmaţii făcute (în scris) la tinereţe, nu cred că poate frâna enegria şi iniţiativa tinerească. Cum ar arăta oare istoria teologiei creştine fără valoroasa operă a lui Augustin? Ne-am mulţumi oare doar cu retractările lui, chiar formulate într-un volum de afirmaţii teologice? Nu cred. Care este vârsta la care putem fi convinşi sută la sută că teologia noastră nu va mai cunoaşte schimbare, dezvoltare şi aprofundare? Sau, mai degrabă, realist vorbind, ne putem aştepta vreodată la un asemenea moment? Atunci de ce să stăm până când vârsta respectabilă să fie girantul de bază pentru scrierea unei opere de calitate? Cred că ceea ce garantează calitatea unei scrieri nu este vârsta autorului, ci, mult mai important, educaţia acestuia, profunzimea gândirii sale, relaţia sa cu Dumnezeu şi darul de a scrie, toate acestea într-o împletire armonioasă.
Cred că este vremea ca tinerii să se ridice din mediocritate, să depăşească condiţia înaintaşilor noştri (care nu au prea avut scriitori între ei, decât foarte puţini) şi să scrie. Activitatea aceasta nu este uşoară, nu este pentru oricine, dar este una onorantă pentru cei care-şi descoperă vocaţia. Sper să văd cât mai mulţi tineri scriitori buni care se ridică în biserica românească.
