Nașterea Lui - experiența mea

Una dintre urările-imperativ folosite în preajma sărbătorii Crăciunului, întâlnite mai ales în limbajul de amvon sună cam așa: “Isus să se nască în inima ta!” Dincolo de aparenta încărcătură de duh și spiritualitate din această urare, mă întreb cât este ea de corectă și din punct de vedere biblico-teologic. Adesea avem tendința să adoptăm sloganuri care sună bine însă care lasă de dorit în veracitatea mesajului transmis. Mă întreb, cât se poate de serios, dacă nu cumva și expresia aflată în vizorul nostru cade sub același tipar vicios al înșelării inocente. Ceea ce vor frații mei să transmită atunci când îi îndeamnă pe alții la această experiență spirituală se referă, cu siguranță, la începutul unei relații cu Hristos. Spus în alte cuvinte îndemnul ar suna astfel: “primește-l în inima ta pe Isus!” Da, îndemnul e bun, e cât se poate de biblic. Problema însă apare atunci când vrem să îl cosmetizăm în metafora Crăciunului. Este interesant să observăm că marile etape cu caracter mântuitor din viața/moartea Domnului Isus pot fi multiplicate, conform Bibliei, și în viața noastră. De exemplu, Biblia vorbește despre suferințele Domnului, dar și despre faptul că noi suntem chemați să suferim împreună cu El. Sau însușirea morții Domnului în viața noastră se face printr-o chemare la a muri împreună cu El. Sau, în final, învierea Domnului trebuie să aibă ca răspuns în viața noastră învierea împreună cu El la o viață nouă. Merită să observăm că creștinul este chemat să se identifice cu suferințele, moartea și învierea Domnului, să le personalizeze în propria experiență duhovnicească. Dar, când vine vorba despre nașterea Lui, cum ar trebui să punem problema? Putem să spunem la fel ca în cazul suferințelor, morții și învierii? Ne putem referi la o identificare spirituală a noastră cu nașterea sa? Eu cred că da. Întrebarea mea merge mai departe: cum ar trebui să arate această identificare cu nașterea Mântuitorului? Sau, mai degrabă, cum o putem descrie? Este corect să o descriem ca pe o naștere a Lui în inima noastră, ca pe o re-naștere, sau mai degrabă procesul nașterii ar trebui să ne aparțină? Eu cred că atunci când Domnul intră în inima noastră nu o face timid, sfios, pe nesimțite, ca să nu ne deranjeze. El vrea să intre în inima noastră ca domn, nu ca prunc. Pruncul sunt eu, cand mă nasc din nou. El nu e micuț! E mare, măreț, preaînalt! Așadar, nașterea Lui – experiența mea  nu se manifestă prin pruncia Lui în mine ci prin nașterea mea în El.