Meritul jertfei divine sau celebrarea vredniciei personale?

Cina Domnului, sărbătoarea pe care Isus Însuși a instituit-o, a fost , adesea, în istoria bisericii, un prilej de mari dispute și confuzii. Sărbătoarea care, printre altele, simbolizează chiar unitatea trupului lui Hristos, paradoxal, a servit de atâtea ori ca pretext de dezbinare. Comunitățile creștine nu au ajuns la un comun acord în privința semnificației acestui moment sacru, a frecvenței cu care trebuie celebrat, a ceea ce reprezintă elementele și chiar a atitudinii cu care creștinii sunt așteptați să îl abordeze. Din cauza aceasta, în multe biserici, azi, se pot vedea, fie oameni care banalizează sărbătoarea, fie dintr-aceia care îi dau atâta importanță, încât riscă să o pună deasupra altor experiențe spirituale. Văd creștini care întâmpină Cina Domnului cu dorințe de sfințire a propriei persoane și de curăție personală, care, însă, din păcate, limitează curăția doar la momentele/zilele premergătoare Cinei, făcând ca viața lor să lase de dorit în restul zilelor. Astfel de atitudini dezechilibrate sunt întreținute în mod bolnăvicios de o lectură neatentă și alimentată de preconcepții, a textelor biblice consacrate. Am să exemplific cu pasajul cel mai cunoscut care face referire la Cină – 1 Cor. 11 – din care mă voi referi la două versete. Versetul 27 este adesea “citit” în felul următor: “De aceea, oricine mănîncă pâinea aceasta și bea paharul acesta și nu este vrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.” La fel, versetul ce urmează e mereu “citit” astfel: “fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce sau să nu mănânce din pâinea aceasta și să bea sau să nu bea din paharul acesta.”  De când și până când ne trezim noi să schimonosim Cuvântul în așa măsură încât să încapă pe calapodul propriei tradiții, a moștenirii religioase transmise din generații? Dar, mai mult, de ce să lăsăm tradiția să vorbească acolo unde Scriptura nu vorbește sau să completeze acolo unde Biblia este atât de clară? Da, din păcate, am reușit (nu noi, alții – sper!) să transformăm sărbătoarea care reprezintă jertfa Domnului pentru cei nevrednici, păcătoși, în celebrarea meritului propriu. Cine se apropie de elementele cinei? Cei care s-au pregătit pentru a fi vrednici, sau cei care își recunosc nevrednicia și nevoia disperată de har? Mă tem că în momentul în care ne vedem vrednici, nu mai avem nevoie de ceea ce reprezintă pâinea și rodul viței: jertfa salvatoare; de ce, atunci, sa ne mai împărtășim? Luther a spus odată: “Lăsați-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.” Karl Barth a spus și el: “Lăsați Biserica să fie Biserică.” Eu vreau să spun: “Lăsați Biblia să fie Biblie!”…fară să o eclipsăm cu tradițiile și obiceiurile noastre.