Pocăiţii de la Proconsul

CE si CUM - aspecte esentiale ale unei predici bune

CE trebuie predicat şi CUM să fie transmis mesajul sunt noţiuni atât de strâns legate una de alta încât lipsa vreuneia anulează valoarea şi impactul celeilalte. Este deja evidentă pledoaria pentru îmbinarea cu delicateţe şi consecvenţă a celor două. Dacă eşuăm în această împletire necesară pierdem fie noi, predicatorii, atenţia ascultătorilor, fie ei, ascultătorii, mesajul aducător de har. Prin sacrificarea mesajului de dragul stilului atractiv poate reuşim să câştigăm audienţa, dobândind şi un dram de popularitate şi aclamaţie, însă cu riscul pierderii celor ce au nevoie de mântuire; şi asta din lipsă de mesaj, de cuvânt consistent. Alegând în schimb cealaltă variantă – mesajul pur, neîntinat, într-o transmitere mistică, seacă sau neînţeleasă – avem sansa să căpătăm recunoaşterea de sfinţi, cu riscul, însă, să pierdem audienţa, nereuşind să le atragem atenţia sau să le stârnim interesul pentru comoara de preţ comunicată în mesaj. Apostolul Pavel ştia prea bine ce voia să îi înveţe pe corinteni când îi îndemna să rostească mai degrabă cinci cuvinte înţelese decât zece mii în altă limbă (1 Cor. 14: 19), deoarece oricât de profund sau de înălţător ar fi mesajul glosolaliei, nu are nici o relevanţă dacă nu e tradus în limbajul ascultătorului.

Imaginaţia cititorului e iarăşi provocată de o ultimă ilustraţie care să pecetluiască această pledoarie. Să ne imaginăm un autobuz plin de turişti care se opresc să admire un peisaj paradisiac. Ghidul este cel ce cunoaşte zona şi ştie că ratarea unui astfel de peisaj ar fi o mare pierdere pentru orice turist care trece prin împrejurimi. Problema cu peisajul este că nu poate fi admirat fără un binoclu special. Să presupunem în continuare că ghidul (predicatorul) are în portbagajul autobuzului numărul necesar de binocluri, aşa încât toţi pasagerii să se poată delecta în acelaşi timp de frumoasa privelişte, însă nu se deranjează să ofere obiectul necesar, ci dintr-un simţ al comodităţii sau al mulţumirii că îşi face îndeajuns de bine datoria îi lasă pe săracii curioşi să-şi chinuie privirile înspre depărtări greu zărite cu ochiul liber. E drept, a bifat punctul turistic prestabilit, însă fără vreun folos autentic pentru cei ce voiau realmente să savureze frumuseţea ce le-a fost refuzată. Nu este aceasta lipsă de etică profesională? Dar oare în termenii discuţiei noastre, cum se numeşte acest tip de atitudine iresponsabilă? Să întoarcem acum datele ilustraţiei. Ghidul pune la îndemâna fiecărui turist binoclul necesar, însă îi duce pe aceştia numai în locuri unde obiectul nu îşi găseşte utilitatea, rămânând astfel fără nici o valoare. Nu transmite

aceasta, lipsă de discernământ, de profesionalism, de competenţă?

Prin urmare, un predicator care îşi cunoaşte bine slujba şi care vrea să se pună la dispoziţia Domnului, slujind bine pe ceilalţi, va căuta să aducă în faţa privirilor celor ce primesc mesajul divin numai peisaje mântuitoare oferindu-le alături şi mijlocul să se poată bucura pe deplin de acestea.

Creşterea în har

Acesta a fost titlul conferinţei, organizată de BIG Impact, al cărei invitat a fost cunoscutul scriitor creştin Philip Yancey. Au fost patru zile de încurajări, motivări şi provocări pentru liderii creştini din România care (unii dintre ei) nu sunt pregătiţi să ofere har celor căzuţi. E drept că Yancey este mai bun scriitor decât vorbitor şi e la fel de drept că în dorinţa de a accentua sănătos importanţa harului nu s-a ocupat (sau nu a avut timp să o facă) şi de "excesele de har". Am văzut în pauzele conferinţei oameni care strâmbau din nas în faţa acestui "neajuns". Mă tem că unii dintre participanţi ar fi preferat prelegeri în care voritorul să abordeze riscurile abuzului de har şi în care să îi facă conştienţi de exigenţele divine în ceea ce priveşte biserica. Dar problema e că la acest capitol suntem pregătiţi, şi aşa, destul de avansat. Noi nu suntem doar depozitari ai harului, ci şi chemaţi ca purtători ai îndurării divine înspre cei pierduţi şi căzuţi. De ce oare am devenit atât de zgârciţi cu ceea ce oricum nu ne aparţine? Ieri m-a sunat un prieten care cu sufletul la gură mi-a explicat cât de bine a făcut ca nu a participat la o astfel de conferinţă. A găsit, spunea el, pe pagina web a autorului (Philip Yancey) poziţia acestuia faţă de homosexuali, care nu este în niciun fel evanghelică. Cu satisfacţia celui care cică a facut o mare descoperire m-a sfătuit să citesc şi eu răspunsurile lui Yancey la întrebările despre homosexuali. Mărturisesc că am fost foarte nerăbdător să citesc ce crede Yancey despre chestiunea asta, însă nu am găsit nicăieri cuvintele care să poată fi folosite împotriva sa în vederea acuzării că nu este evanghelic.
Experienţa cu acest prieten îmi confirmă ideea că unii nu înţeleg pe deplin harul lui Dumnezeu şi ar fi cu bucurie dispuşi să îşi însuşească în exclusivitate atributul dreptăţii divine.
Avem nevoie de creştere în har!

Is Evolution Compatible with Christianity?

"The Seeker-Sensitive Movement: Your Thoughts Al and R.C..."

Let's Talk Post-Modernism and the Emergent Church...

Interviu cu Brian McLaren 2009

Interviu cu Philip Yancey 2008

Subiectul fierbinte al momentului - Rascumpararea memoriei

revelaţie şi relevanţă - o carte actuală şi necesară

Biserica lui Dumnezeu este chemată să stea în linie de bătaie în faţa întunericului, înarmată cu revelaţia şi relevanţa. Dacă mesajul ei aducător de lumină are numai revelaţie, acela va fi un mesaj autentic, dar neînţeles. Dacă, în schimb, îşi va scoate din tolbă doar relevanţa, mesajul va fi unul contemporan, asimilat, dar fără greutate, fără putere transformatoare.
Ce putem face în vremea aceasta în care suntem asaltaţi cu tupeu de ideile culturii postmoderne? În ce fel vom reuşi într-o astfel de lume să menţinem adevărul neştirbit, dar să-l transmitem într-o manieră relevantă? Vrem, în calitate de mesageri ai lui Hristis, să facem diferenţa în jurul nostru, sau ne mulţumim cu varianta baricadării în faţa asatului lumesc, păcătos?
Cartea Revelaţie şi relevanţă abordează aceste frământări ce ar trebui să cuprindă gândul oricărui creştin. Cartea va fi disponibilă, pentru cei interesaţi de subiect, la început de octombrie.

Autorul: Eu (Dinu Burzo)
Destinatarul: Tu (oricine ai fi - care ţi-ai înţeles chemarea)

Dând piept cu trecutul

Cartea recent publicată a lui Vasilică Croitor a început să facă senzaţie în rândurile creştinilor evanghelici (în special între penticostali). Cu un titlu relevant, Răscumpărarea memoriei, această lucrare încearcă să prezinte istoria zbuciumată a bisericii penticostale sub comunism, demolând mitul unui trecut eroic al principalilor ei lideri; e o încercare de a prezenta istoria recentă a penticostalilor aşa cum cum a fost ea păstrată în arhivele secrete ale securităţii. Este o carte pe care abia aştept să o citesc (am citit cât de mult am putut despre ea, potrivit blogului ce a anticipat lansarea lucrării). Într-o pornire a firii, parcă mă văd frecându-mi mâinile de nerăbdare să descopăr amănunte despre informatori. În tendinţa asta semi-păcătoasă nu mă văd doar pe mine, ci zăresc cu îngrijorare o mulţime de cititori nerăbdători să pună la zid pe dublii trădători - pe cei care au semnat contract cu diavolul, trădându-şi fraţii, şi în acelaşi timp au încercat trădarea istoriei, pozând în eroi în datele pe care le-au lăsat posterităţii. Am numit-o tendinţă semi-păcătoasă, deoarece, deşi ar trebui să plâng şi să postesc în faţa Domnului, asemenea lui Daniel şi Neemia, parcă mă bucur că s-a realizat în sfârşit deconspirarea şi astfel mă pot înarma cu argumente solide împotriva clericilor corupţi. Însă salvarea nu stă în deconspirare, ci în pocăinţă. Mă întreb ce va provoca această carte în inimile celor nepregătiţi pentru pentru un adevăr istoric atât de tulburător. Va produce revolte ecleziastice, demisii din funcţii cu vază, mişcări interne de ordin organizatoric, sau va aduce smerenie şi pocăinţă.
Condamn cu toată inima sistemul diabolic al securităţii ce a prins în propriu-i cleşte pe mulţi credincioşi cu diferite funcţii în biserică. Însă nu pot condamna pe cei care au căzut pradă ofertei mieroase, şantajului sau convingerii de orice fel, de a-şi trăda fraţii. Nu încerc să îl disculp pe Iuda, ci vreau doar să îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu şi în cazul acesta. Trădătorul este vinovat, dar nu sunt eu cel în măsură să îl aduc în faţa plutonului de execuţie. Declaraţia lui David despre Domnul, că El este "Dumnezeul dreptăţii mele" (Ps. 4.1), ar trebui să fie valabilă şi în cazul acesta. Asta ar însemna că îl voi lăsa pe El să împartă dreptatea pentru că El o face cel mai bine şi într-un mod îndurător.
Îndemn pe cititorul acestei postări, respectiv cititorul cărţii, să citească lucrarea lui Vasilică cu toată smerenia de care dispune, fără a lua atitudini partizane sub vreo formă. Păstrându-ne echidistanţa şi o atitudine temperată, vom reuşi să ne însuşim în modul cel mai corect lecţia trecutului. Da, acest adevăr care doare serveşte ca lecţie valoroasă pentru prezent. Morala se poate reduce la întrebarea: în ce fel încearcă azi, sistemul culturii demonice, să ne determine la a trăi dihotomic, la a duce o existenţă duplicitară?
Aşadar să citim, dar să rămânem purtători ai harului primit!

Roada Duhului