Cartea recent publicată a lui Vasilică Croitor a început să facă senzaţie în rândurile creştinilor evanghelici (în special între penticostali). Cu un titlu relevant, Răscumpărarea memoriei, această lucrare încearcă să prezinte istoria zbuciumată a bisericii penticostale sub comunism, demolând mitul unui trecut eroic al principalilor ei lideri; e o încercare de a prezenta istoria recentă a penticostalilor aşa cum cum a fost ea păstrată în arhivele secrete ale securităţii. Este o carte pe care abia aştept să o citesc (am citit cât de mult am putut despre ea, potrivit blogului ce a anticipat lansarea lucrării). Într-o pornire a firii, parcă mă văd frecându-mi mâinile de nerăbdare să descopăr amănunte despre informatori. În tendinţa asta semi-păcătoasă nu mă văd doar pe mine, ci zăresc cu îngrijorare o mulţime de cititori nerăbdători să pună la zid pe dublii trădători - pe cei care au semnat contract cu diavolul, trădându-şi fraţii, şi în acelaşi timp au încercat trădarea istoriei, pozând în eroi în datele pe care le-au lăsat posterităţii. Am numit-o tendinţă semi-păcătoasă, deoarece, deşi ar trebui să plâng şi să postesc în faţa Domnului, asemenea lui Daniel şi Neemia, parcă mă bucur că s-a realizat în sfârşit deconspirarea şi astfel mă pot înarma cu argumente solide împotriva clericilor corupţi. Însă salvarea nu stă în deconspirare, ci în pocăinţă. Mă întreb ce va provoca această carte în inimile celor nepregătiţi pentru pentru un adevăr istoric atât de tulburător. Va produce revolte ecleziastice, demisii din funcţii cu vază, mişcări interne de ordin organizatoric, sau va aduce smerenie şi pocăinţă.
Condamn cu toată inima sistemul diabolic al securităţii ce a prins în propriu-i cleşte pe mulţi credincioşi cu diferite funcţii în biserică. Însă nu pot condamna pe cei care au căzut pradă ofertei mieroase, şantajului sau convingerii de orice fel, de a-şi trăda fraţii. Nu încerc să îl disculp pe Iuda, ci vreau doar să îl las pe Dumnezeu să fie Dumnezeu şi în cazul acesta. Trădătorul este vinovat, dar nu sunt eu cel în măsură să îl aduc în faţa plutonului de execuţie. Declaraţia lui David despre Domnul, că El este "Dumnezeul dreptăţii mele" (Ps. 4.1), ar trebui să fie valabilă şi în cazul acesta. Asta ar însemna că îl voi lăsa pe El să împartă dreptatea pentru că El o face cel mai bine şi într-un mod îndurător.
Îndemn pe cititorul acestei postări, respectiv cititorul cărţii, să citească lucrarea lui Vasilică cu toată smerenia de care dispune, fără a lua atitudini partizane sub vreo formă. Păstrându-ne echidistanţa şi o atitudine temperată, vom reuşi să ne însuşim în modul cel mai corect lecţia trecutului. Da, acest adevăr care doare serveşte ca lecţie valoroasă pentru prezent. Morala se poate reduce la întrebarea: în ce fel încearcă azi, sistemul culturii demonice, să ne determine la a trăi dihotomic, la a duce o existenţă duplicitară?
Aşadar să citim, dar să rămânem purtători ai harului primit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu