HOINĂRELI

Îmi amintesc adesea cum veneam de la şcoală, şi în întoarcerea mea acasă rătăceam mereu prin lumea ideilor năstruşnice şi copilăreşti. Mi se părea palpitant să mă întreb dacă eu chiar exist. Priveam în jur cu îndoială infantilă gândindu-mă că poate doar mie îmi pare aievea ceea ce de fapt e o iluzie. Daca ceea ce văd eu în oglindă în fiecare zi nu există de fapt?... sau dacă există, şi această arătare e percepută diferit de cei din jur? De fiecare dată, negăsind răspuns la şirul lung de gânduri sâcâitoare şi nebunesc de ciudate mă întorceam în comoda şi obişnuita-mi realitate.
O dată cu trecerea timpului s-au risipit şi întrebările, însă nu pentru a dispărea fără urmă. Tinereţea, vădit marcată de conştienţa de sine şi de dorinţa de semnificaţie, a renăscut interogaţiile existenţiale dându-le însă alt contur. Hoinăreala în labirintul gândurilor a început să se transforme în scenarii făurite din încercarea de a anticipa, de a prevedea imprevizibilul. De teamă să nu par un ciudat reveneam cu picioarele pe pământ, încercând să scap de năvala bovarismelor ce-mi dădeau ocol. Oare mai sunt şi alţii ca mine sau am rămas ultimul dintre visători? Oare este rău să visez, să imi fac planuri, să privesc cu ardoare spre viitor?...
Brusc, subit şi dintr-o dată parcă sunt izbit de o lumină orbitoare, ca cea de pe drumul Damascului. Sunt orbit de un adevăr fără de care până acum zăceam în întunericul şi limitările năduşitoare ale prezentului. Acum văd clar că nu trăiesc pentru prezent ci trăiesc pentru viitor.
Când păşesc, privesc nainte, că dacă m-aş uita doar la varful papucilor admirându-le luciul şi frumuseţea, zâmbetul mi-ar rămâne afişat pe următorul stâlp…acolo aş rămâne şi eu. Aşadar nu exist pentru acum ci trăiesc pentru apoi.Întrebările revin, tot mai multe, tot mai abstracte, din ce în ce mai dificile…eu merg 'nainte urmând semnele ce-mi marchează traseul spre infinit.