Echilibrul oferit de iubire

Este o realitate uşor observabilă cum credincioşii aflaţi la vârsta caracterizată de nonconformism (adolescenţă şi fragedă maturitate) ascultă cu neîncredere şi simţ critic afirmaţii nostalgice de genul: „Pe vremea noastră pocăinţa era altfel....” Fac acest enunţ cu pretenţie universală deoarece nu a fost născocit de o minte subiectivă ci este confirmat de două mii de ani de istorie în care fiecare generaţie a experimentat pe rând şi entuziasmul unui suflu nou, şi reticenţa unei atitudini conservatoare. În zilele noastre această tensiune iese la vedere în închinări publice unde tinerii cu dorinţa lor aprinsă de a reînnoi clipele de devoţiune comunitară scot din spatele cortinei „piese” în loc de cântări sau ritmuri antrenante în loc de imnuri reverenţioase. În faţa acestei adieri noi în închinarea bisericii cei cărora mulţimea anilor le-a dat voie să-şi bătătorească concepţiile religioase intră în confortabila lor fortăreaţă murmurând cu jumătate de glas: „noi nu aşa am primit credinţa.”
Credincioşii cu dorinţa autentică de a-şi aduce aportul în soluţionarea problemei nu au voie să facă nici un fel de partizanat ci mai degrabă sunt chemaţi în spiritul adevăratei slujiri creştine să calce pe calea unităţii duhovniceşti prin înţelegerea şi celebrarea diversităţii. Ce vreau să afirm cu claritate şi tărie este că primul pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în biserică constă în simpla acceptare că într-o comunitate unde coabitează mulţimea de generaţii totdeauna a existat şi va exista într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de diferite intensităţi suflul nou şi lamentarea nostalgică. Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi mult-doritul echilibru în minunatele părtăşii duhovniceţti.
Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să umble după unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare de energie a celor ce vin după noi.

HOINĂRELI

Îmi amintesc adesea cum veneam de la şcoală, şi în întoarcerea mea acasă rătăceam mereu prin lumea ideilor năstruşnice şi copilăreşti. Mi se părea palpitant să mă întreb dacă eu chiar exist. Priveam în jur cu îndoială infantilă gândindu-mă că poate doar mie îmi pare aievea ceea ce de fapt e o iluzie. Daca ceea ce văd eu în oglindă în fiecare zi nu există de fapt?... sau dacă există, şi această arătare e percepută diferit de cei din jur? De fiecare dată, negăsind răspuns la şirul lung de gânduri sâcâitoare şi nebunesc de ciudate mă întorceam în comoda şi obişnuita-mi realitate.
O dată cu trecerea timpului s-au risipit şi întrebările, însă nu pentru a dispărea fără urmă. Tinereţea, vădit marcată de conştienţa de sine şi de dorinţa de semnificaţie, a renăscut interogaţiile existenţiale dându-le însă alt contur. Hoinăreala în labirintul gândurilor a început să se transforme în scenarii făurite din încercarea de a anticipa, de a prevedea imprevizibilul. De teamă să nu par un ciudat reveneam cu picioarele pe pământ, încercând să scap de năvala bovarismelor ce-mi dădeau ocol. Oare mai sunt şi alţii ca mine sau am rămas ultimul dintre visători? Oare este rău să visez, să imi fac planuri, să privesc cu ardoare spre viitor?...
Brusc, subit şi dintr-o dată parcă sunt izbit de o lumină orbitoare, ca cea de pe drumul Damascului. Sunt orbit de un adevăr fără de care până acum zăceam în întunericul şi limitările năduşitoare ale prezentului. Acum văd clar că nu trăiesc pentru prezent ci trăiesc pentru viitor.
Când păşesc, privesc nainte, că dacă m-aş uita doar la varful papucilor admirându-le luciul şi frumuseţea, zâmbetul mi-ar rămâne afişat pe următorul stâlp…acolo aş rămâne şi eu. Aşadar nu exist pentru acum ci trăiesc pentru apoi.Întrebările revin, tot mai multe, tot mai abstracte, din ce în ce mai dificile…eu merg 'nainte urmând semnele ce-mi marchează traseul spre infinit.