Nașterea Lui - experiența mea

Una dintre urările-imperativ folosite în preajma sărbătorii Crăciunului, întâlnite mai ales în limbajul de amvon sună cam așa: “Isus să se nască în inima ta!” Dincolo de aparenta încărcătură de duh și spiritualitate din această urare, mă întreb cât este ea de corectă și din punct de vedere biblico-teologic. Adesea avem tendința să adoptăm sloganuri care sună bine însă care lasă de dorit în veracitatea mesajului transmis. Mă întreb, cât se poate de serios, dacă nu cumva și expresia aflată în vizorul nostru cade sub același tipar vicios al înșelării inocente. Ceea ce vor frații mei să transmită atunci când îi îndeamnă pe alții la această experiență spirituală se referă, cu siguranță, la începutul unei relații cu Hristos. Spus în alte cuvinte îndemnul ar suna astfel: “primește-l în inima ta pe Isus!” Da, îndemnul e bun, e cât se poate de biblic. Problema însă apare atunci când vrem să îl cosmetizăm în metafora Crăciunului. Este interesant să observăm că marile etape cu caracter mântuitor din viața/moartea Domnului Isus pot fi multiplicate, conform Bibliei, și în viața noastră. De exemplu, Biblia vorbește despre suferințele Domnului, dar și despre faptul că noi suntem chemați să suferim împreună cu El. Sau însușirea morții Domnului în viața noastră se face printr-o chemare la a muri împreună cu El. Sau, în final, învierea Domnului trebuie să aibă ca răspuns în viața noastră învierea împreună cu El la o viață nouă. Merită să observăm că creștinul este chemat să se identifice cu suferințele, moartea și învierea Domnului, să le personalizeze în propria experiență duhovnicească. Dar, când vine vorba despre nașterea Lui, cum ar trebui să punem problema? Putem să spunem la fel ca în cazul suferințelor, morții și învierii? Ne putem referi la o identificare spirituală a noastră cu nașterea sa? Eu cred că da. Întrebarea mea merge mai departe: cum ar trebui să arate această identificare cu nașterea Mântuitorului? Sau, mai degrabă, cum o putem descrie? Este corect să o descriem ca pe o naștere a Lui în inima noastră, ca pe o re-naștere, sau mai degrabă procesul nașterii ar trebui să ne aparțină? Eu cred că atunci când Domnul intră în inima noastră nu o face timid, sfios, pe nesimțite, ca să nu ne deranjeze. El vrea să intre în inima noastră ca domn, nu ca prunc. Pruncul sunt eu, cand mă nasc din nou. El nu e micuț! E mare, măreț, preaînalt! Așadar, nașterea Lui – experiența mea  nu se manifestă prin pruncia Lui în mine ci prin nașterea mea în El.

Demascarea Ispitei - Dinu Burzo - Faclia Seara Tinerilor 13.05.2012

halba teologica: Calvinizarea evanghelicalismului românesc

halba teologica: Calvinizarea evanghelicalismului românesc: Calvinismul, cel clasic și cel neo-reformat, este în plină expansiune în lumea evanghelică în general și la români în mod specific. Asis...

Datini, clișee. folclor (1)

Ne tot lăudăm noi, evanghelicii, că sursa de inspirație și chiar norma pentru viața creștină este Scriptura, însă nu pot să trec cu vederea amara realitatea ce contrazice flagrant acest discurs dulceag și idealist. Realitatea este că și noi, cei ce criticăm abandonarea în tradiție a unor biserici clasice, avem datinile, obiceiurile și clișeistica noastră care ne servesc de ochelari prin care să înțelegem și să interpretăm realitatea spirituală revelată în scripturi. Exemplul pe care il voi pomeni acum este poziția evanghelicilor vizavi de botez. Deși învățătura de la catedră este de calitate, cea de la amvon lasă, de multe ori, de dorit. Așa de des mi se dă să aud în predici eroarea că botezul este legământul pe care un om îl face cu Domnul, încât îmi dau seama că există o profundă lipsă de înțelegere, la nivelul maselor, a relației dintre botez și nașterea din nou sau a relației dintre vechiul legământ cu cel nou. În virtutea acestei înțelegeri greșite perpetuăm și practica mărturiei în fața celor văzuți și a celor nevăzuți, când promitem devotament neclintit și necurmat. Acuma e drept că botezul este mărturia unui cuget curat, dar mă întreb în ce fel servește el de mărturie? Oare nu chiar prin actul scufundării noi mărturisim moartea față de vechea viață și învierea la o nouă realitate spirituală? Dacă așa ar sta lucrurile, atunci cuvintele însoțitoare ar fi de prisos, aproape că ar diminua din puterea de expresie, din relevanța actului în sine. Mă întreb  unde spune biblia că botezul este legământ? Și, dacă e legământ, al câtelea este, al doilea sau al treilea? Despre al treilea nu am citit nicăieri în biblie; despre al doilea, da. Dacă este al doilea, atunci ce valoare mai are nașterea din nou care trebuie să preceadă acest act sfânt? Dacă însă nașterea din nou reprezintă momentul noului legământ, pe care Domnul îl inițiază, atunci de ce vrem să îi anulăm puterea, înlocuindu-l cu un altul? Să fie doar vorba de simple clișee bisericești folosite prost? Sau, mai rău, am ajuns oare în situația critică în care folclorul conturează doctrinele evidente în clișee nereușite? Dacă așa stau lucrurile, cred că este momentul întoarcerii la biblie. Putem oare, sau tradiția e o caracatiță prea puternică pentru a mai putea scăpa din înșelătoarele-i învăluiri?

Meritul jertfei divine sau celebrarea vredniciei personale?

Cina Domnului, sărbătoarea pe care Isus Însuși a instituit-o, a fost , adesea, în istoria bisericii, un prilej de mari dispute și confuzii. Sărbătoarea care, printre altele, simbolizează chiar unitatea trupului lui Hristos, paradoxal, a servit de atâtea ori ca pretext de dezbinare. Comunitățile creștine nu au ajuns la un comun acord în privința semnificației acestui moment sacru, a frecvenței cu care trebuie celebrat, a ceea ce reprezintă elementele și chiar a atitudinii cu care creștinii sunt așteptați să îl abordeze. Din cauza aceasta, în multe biserici, azi, se pot vedea, fie oameni care banalizează sărbătoarea, fie dintr-aceia care îi dau atâta importanță, încât riscă să o pună deasupra altor experiențe spirituale. Văd creștini care întâmpină Cina Domnului cu dorințe de sfințire a propriei persoane și de curăție personală, care, însă, din păcate, limitează curăția doar la momentele/zilele premergătoare Cinei, făcând ca viața lor să lase de dorit în restul zilelor. Astfel de atitudini dezechilibrate sunt întreținute în mod bolnăvicios de o lectură neatentă și alimentată de preconcepții, a textelor biblice consacrate. Am să exemplific cu pasajul cel mai cunoscut care face referire la Cină – 1 Cor. 11 – din care mă voi referi la două versete. Versetul 27 este adesea “citit” în felul următor: “De aceea, oricine mănîncă pâinea aceasta și bea paharul acesta și nu este vrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.” La fel, versetul ce urmează e mereu “citit” astfel: “fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce sau să nu mănânce din pâinea aceasta și să bea sau să nu bea din paharul acesta.”  De când și până când ne trezim noi să schimonosim Cuvântul în așa măsură încât să încapă pe calapodul propriei tradiții, a moștenirii religioase transmise din generații? Dar, mai mult, de ce să lăsăm tradiția să vorbească acolo unde Scriptura nu vorbește sau să completeze acolo unde Biblia este atât de clară? Da, din păcate, am reușit (nu noi, alții – sper!) să transformăm sărbătoarea care reprezintă jertfa Domnului pentru cei nevrednici, păcătoși, în celebrarea meritului propriu. Cine se apropie de elementele cinei? Cei care s-au pregătit pentru a fi vrednici, sau cei care își recunosc nevrednicia și nevoia disperată de har? Mă tem că în momentul în care ne vedem vrednici, nu mai avem nevoie de ceea ce reprezintă pâinea și rodul viței: jertfa salvatoare; de ce, atunci, sa ne mai împărtășim? Luther a spus odată: “Lăsați-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.” Karl Barth a spus și el: “Lăsați Biserica să fie Biserică.” Eu vreau să spun: “Lăsați Biblia să fie Biblie!”…fară să o eclipsăm cu tradițiile și obiceiurile noastre. 

Maturizeaza-te!

(de pe blogul sotiei mele: http://persiburzo.blogspot.com/2012/01/maturizeaza-te.html)

Cat ne mai place sa dramatizam… 

Viata noastra n-ar avea nici o culoare - contururi nereusite pe o bucata de hartie roasa si ingalbenita, daca n-am trai cu senzatia tragediilor zilnice. Totul doare, viata este nedreapta, prietenii dezamagesc, sansa ne ocoleste - abia in felul asta, credem noi, traim intens…

Orice lucru bun ni se pare firesc, prin urmare nevrednic de apreciat, orice fapta frumoasa trece neobservata, daca nu ne este adresata, daca nu ne schimba noua viata. Adoram sa vorbim despre suferinta (sau sa scriem despre ea), sa fim compatimiti, dar facem pe durii, pretindem ca suntem obisnuiti cu durerea, tragem aer in piept, cu o mimica afectata, si rostim gol si fals: “va fi bine!”, la urma urmei, “suferinta ne face mai frumosi”... omitem insa ca asta se intampla atunci cand ea este legitima...

Ce daca am fost mintiti, inselati, tradati? Li se intampla tuturor! Ce daca prietenii ne dezamagesc? Nu suntem primii care am patit-o si nici nu va fi ultima oara! Ia fii mai precaut cu ce lasi sa se vada, filtreaza multimea punctelor tale slabe afisate cu atata seninatate de parca asta te va face mai admirat pentru curajul de a te destainui… gratuitati lipsite de valoare in ochii necunoscutilor… Ce daca suntem nedreptatiti? Indraznim sa ne comparam cu nenorocitii care traiesc asta in fiecare zi, o simt in toti porii si, cu toate astea, tot se trezesc urmatoarea zi, continua, nu-si pun streangul in gat? Ce daca sansa ne ocoleste? Fa o medie! Nu ratacesti pe strazi, nu dormi in cutii de carton, avand o sticla puturoasa drept companie… Nu mananci radacini de copac in nu stiu ce pustie, nu te ascunzi intr-un beci de teama ca oriunde, in fata casei tale, ar putea astepta, in mod nefast, sub talpa piciorului tau, o mina. Nu strangi la pieptul tau trupul neinsufletit al copilului tau mort de frig si nici nu-ti “lingi bubele” de pe carnea ta macinata de o boala cumplita (lista ar putea continua)... Ce daca?! Nu spun ca nu doare, ca nu arde, ca razvratirea, manifestata sau nu, nu-ti poate otravi sufletul (nu asta e ideea), doar ca toate aceste "intepaturi" ar trebui sa fie treaba mea, sa mi le ingrijesc singura (asta daca nu cumva e vorba de o cangrena care sa necesite interventie specializata), prin urmare, n-am sa umblu dezbracata, afisandu-mi petele ce se vor scarpinate, doar pentru a starni mila si mirarea celor din jur - care, credem noi, n-au parte nici macar de atat, habar n-au prin ce trecem! De parca lumea ar fi un norisor in puful caruia se odihnesc toti, numai sub talpa mea salasluind cea mai neagra gaura... Patetic! 

Cat de egoisti, narcisisti, inconstienti si superficiali trebuie sa fim incat la fiecare nemultumire sa privim incruntati, cu maxilarul inclestat, in sus? Sa dam vina pe “divinitate” - vorba unei cantarete de muzica crestina care la TV nu indraznea sa pronunte numele lui Dumnezeu! (bine ca o faceau toti ceilalti concurenti, increstinati din pantece). Cautam mereu chestii motivatoare, care sa ne invete cum sa ne traim viata, ne petrecem zilele in fata monitorului, cautand scuze in afirmatii si citate siropoase, dar uscate de orice continut real: “daca-i las pe toti sa stie prin ce trec e pentru ca am incredere in ei, nu pentru ca imi place sa ma plang” (am parafrazat si generalizat pentru ca asta facem de fapt) etc… Ne ingropam in aplicatii facebook care sa ne raspunda la intrebarile existentiale, am zice: “Voi supravietui in 2012? Care este data mortii mele? Cand ma voi casatori? Cati copii voi avea? Cat de bogat voi fi? Ce masina mi se potriveste? etc”… Superficiali, cu mintea goala… actionam aproape mecanic… “Aaaa, pai am raspuns intrebarilor doar de FUN!“ Dar si asta spune ceva despre tine!

La numai 20 de ani, ne laudam ca am trecut prin multe, ca am suferit incredibil de mult si ne simtim atacati de afirmatiile altora care ne intreaba “vorbesti din experienta?” atunci cand ne dam cu parerea despre cum ar trebui sa reactionam in anumite situatii “dureroase”. Atata timp cat ai un acoperis deasupra capului, o familie, o bucata de paine si un pahar cu apa de care sa te bucuri in fiecare zi, n-ai pierdut pe cineva drag intr-un mod tragic si nu suferi de vreo dizabilitate care sa te impiedice sa faci ceva ce-ti doresti foarte mult sau care sa atraga batjocura sau dispretul “animalului” din omul de langa tine (etc.), cred ca ar trebui sa te gandesti de doua ori inainte sa te plangi pentru ca te-a mintit cineva in care aveai incredere, pentru ca a strigat seful la tine sau ti-a taiat din leafa, pentru ca azi ti-au suspendat netul pentru neplata la timp, pentru ca te persecuta nu stiu ce profesor, pentru ca esuezi in relatii, pentru ca ai pus cateva kilograme in plus, pentru ca nu esti apreciat de cine vrei tu si lista poate continua la nesfarsit... (pentru a-ti satisface curiozitatea, vezi FB).
Cand te roade ceva, uita-te la Iov, vezi daca mai indraznesti sa deschizi gura… Pentru linistea ta si binele sufletului tau, cand viata pare sa-si bata joc de tine, priveste la cei care n-au nici cat negru sub unghie, care nu se bucura de avantajele de care beneficiezi tu, care nici nu viseaza sa fie in locul tau… Esti singura? Daca te macina asta atat de tare si nu te poti bucura de compania prietenilor tai proaspat casatoriti fara sa cartesti in inima ta, creeaza-ti anturaje care sa nu-ti aminteasca lucrul asta in fiecare zi si alege sa faci ceva cu timpul tau, ceva ce, poate, amicii tai “impliniti” nu mai pot sa faca. Experimentezi constant (sau nu) falimentul in relatii? Esti usor manipulabil? Te ranesc la nesfarsit cei carora le oferi mai mult decat iti cer ei? Cauta vindecarea in relatia absolut perfecta cu un Dumnezeu ce nu dezamageste niciodata, iar El te va invata sa relationezi cu fiintele imperfecte in care, de prea multe ori, ne cautam implinirea in mod fatalist. Nu-ti sunt implinite nevoile materiale? Reevalueaza-ti-le si cauta sa descoperi lucrurile cu adevarat importante, care dau sens si care te imbogatesc sufleteste! Nu spun nimic nou, stii toate lucrurile astea, dar cred ca cineva trebuie sa-ti strige in ureche: “maturizeaza-te!” 

N-am crescut in puf, dar pot spune ca mi-au fost implinite nevoile esentiale... N-a fost totul si intotdeauna roz, dar am ales sa ma bucur de atat cat am si sa pretuiesc lucrurile cu adevarat importante, valoroase... Am iubit, detestat, admirat, dispretuit si ignorat in mod subiectiv sufletele care au trecut pragul existentei mele (as minti daca as spune ca i-am iubit crestineste pe toti). Iubesc viata asa cum e ea... cu nisipurile ei miscatoare, cu  drumuri ce nu se opresc pe marginea prapastiei, ci continua, chiar daca numai cu un fir subtire, intins deasupra ei, neavand intotdeauna parte de o bifurcatie atunci cand vezi negru in fata ochilor... Dar, pe langa toate astea, ai parte de cele mai fabuloase peisaje, de cele mai ingenioase ghicitori si cele mai provocatoare puzzleuri. Atat ca... viata iti va raspunde cu aceeasi moneda: o inima multumitoare va avea parte de fidelitatea cu care existenta aceasta o poate rasplati, dar o inima goala, sumbra si nemultumita, se va intoarce in "Egipt" cu fiecare ocazie, se va invarti in cerc printre dune de nisip, la cativa pasi de "laptele si mierea" de dincolo de movila de pamant ce-i obstructioneaza campul vizual... Maturizeaza-te, inainte sa ai parte de ceva cu adevarat crunt, nu-ti ispiti "destinul" cu lamentatii copilaresti!

Guest Post: Persi Burzo

http://persiburzo.blogspot.com/2011/09/nu-mi-plac-laudarosii.html

         
          "Nu-mi plac laudarosii"... sau...

          Mai elegant ar fi sa spun, nu-mi plac laudele pe care si le aduc unii... propriei persoane...

          La scoala - nu spun facultate ca sa nu zica unii ca ma laud ca am facut una :)) - am invatat ca in orice text jurnalistic care se vrea cu feedback cat de cat pozitiv e preferabil sa evitam constructiile negative de genul celei din titlul meu... Recomandabil ar fi fost sa spun: "imi plac persoanele modeste"... dar nuanta e mult prea diferita de ce simt eu... si-apoi, nu urmaresc un feedback pozitiv... pana la urma, nu urmaresc un feedback... atat.

          Nu trece zi fara sa se intample sa vedem cat de ahtiati suntem noi, oamenii, dupa complimente... iar daca nu le primim si trece ceva timp, incepem sa ni le facem singuri sau sa ne laudam cu ce avem, pe unde-am mai fost, ce-am mai realizat... E trist, dar pare ca pentru asta traim. Inteleg nevoia umana fundamentala de apreciere, dar nu inteleg goana flamanda dupa ea!

          Si pentru ca, in cea mai mare parte, activitatea noastra relationala s-a transferat pe "reteaua de socializare" FB, aici vedem cele mai multe prostii... Nu ma refer la afirmatiile de genul: "i'm awesome" - se simte cand o facem de distractie, de dragul de a provoca replicile amuzante ale prietenilor, la fel cum se simte cand "practicam" asta, iar gluma se-ngroasa: "pune-ti un scaun... sa vezi si tu cum se vede lumea de la inaltimea asta!"

          Si pentru ca nu e nevoie sa ma refer la cazurile de laudarosenie crasa, pe fata, evidenta si inutil de exemplificat (poate nu la fel de frecventa, pentru ca se face din prostie si cei mai multi tinem la imaginea noastra, chiar daca nu prea mai avem la ce), voi face referire la subtila lauda de sine.

          Exemplu: "wow, arata chiar mai bine decat mine!" (ma ascund dupa un compliment facut unei alte persoane)... sau: "nu mai sunt la fel de frumoasa ca atunci cand aveam 20 de ani" /:)... sau: <<"- scrii bine!"/ "- stiu!" >> (cand un "multumesc :)" mi-ar fi adus mai multa apreciere)... sau: "fotografia asta e o insulta pentru artistul din mine"?!?!?! (nu dau exemple mai concrete pentru ca nu vreau sa zgandaresc spiritele unora... cine stie, poate se prind singuri la simplele aluzii). Nu e nimic rau in a fi constient de propriile-mi calitati, nu asta vreau sa spun, dar poate fi - ceva rau - in felul in care actionez in raport cu ele, cu atat mai mult cu cat noi suntem subiectivi cand vine vorba de propria persoana. Poate am senzatia ca am cea mai buna voce din trupa cu care cant, mai ales daca au fost unii care mi-au confirmat asta sau mi-au facut complimente dupa ce m-au auzit interpretand o piesa muzicala. Dar de unde stiu eu daca persoanele respective nu sunt afone sau daca un profesionist nu mi-ar cataloga vocea ca mediocra, comuna sau "neprelucrata"? Si-apoi, chiar daca o persoana avizata mi-ar confirma inclinatiile de geniu in ale diverselor domenii, daca am un pic de cap, n-am sa alerg ca un copil fara minte, fluturand sub nasul tuturor spectatorilor banderola pe care scrie "miss avicola", nu?

          "Nu te fali inaintea impăratului, şi nu lua locul celor mari; caci este mai bine sa ti se zica: "Suie-te mai sus!" decat sa fii pogorat inaintea voievodului pe care ti-l văd ochii." (Prov. 25: 6,7)

          Etaleaza-ti calitatile, dar nu le afirma! Cei mai multi observa lucrurile astea, iar daca nu iti rad in fata, nu inseamna ca n-o fac, in sinea lor. Nu crea singur cadrul propice al unui posibil moment jenant in care sa te confrunti cu indrazneala si sinceritatea poate lipsita de tact, am spune noi, ale unuia satul de aroganta ta, poate nejustificata, dar afisata fara sfiala.

          Unii vor zice: "bine, dar asta ar insemna sa fiu ipocrit/a... mie-mi place sa spun ce gandesc/simt/cred, nu sa ma ascund... las totul la vedere, cine nu ma place asa cum sunt, nu merita sa faca parte din cercul meu de prieteni"... Unii asa inteleg ideea: "permite-ti sa fii vulnerabil, asta cerne prietenii adevarati!" Ei bine, nu sunt de acord... iti asumi riscul de a fi vulnerabil in relatiile care chiar merita si asta nu inseamna sa lasi sa iasa la iveala chiar si cele mai marunte gunoaie... inseamna, de cele mai multe ori, sa-ti lasi slabiciunile la vedere, sa le recunosti si sa ceri ajutorul, daca e cazul, dar asta nu o faci in vazul tuturor, ci doar in intimitatea relatiilor valoroase... asta cred eu, nu trebuie sa fii de acord cu mine...

          Oricum, jos palaria in fata celor smeriti - cu atat mai mult cu cat multi dintre voi aveti cu ce, dar va cunoasteti locul!

          "Sa te laude altul, nu gura ta, un strain, nu buzele tale." (Prov. 27:2)

          Poate nu inteleg bine, dar, din punctul meu de vedere, a fi smerit inseamna a-ti cunoaste abilitatile, talentele, dar si limitarile, fara a le supraaprecia, minimaliza sau, in egala masura, fara a practica o falsa modestie. Una e sa ai incredere in tine, sa te crezi capabil, alta e sa-ti insiri atuurile pentru a impresiona... Fapte, nu vorbarie goala! Arata ce poti si lasa-i pe ceilalti sa-ti dea nota! Da dovada de intelepciune si nu te lauda cu PLANURILE tale... Iar daca chiar nu te poti abtine, lauda-te cu REALIZARILE!

          "Lauda de sine nu miroase a bine"... un mod elegant de a spune: "pute!" 

          Sunt doar opinii, nu o invitatie la discutii :).

Why the Missional Church Will Fail

Why the Missional Church Will Fail: Mike Breen believes the missional church movement lacks at least one vital aspect.

Sloganuri faine dar neadevărate

Folosim adesea ziceri împrumutate pentru a motiva la mai bine pe cei de lângă noi. E minunat că vrem să vedem oameni mai buni, mai responsabili, mai cu grijă la ce se întâmplă în jurul lor, însă ar trebui să fim cu atenţie sporită atunci când folosim vorbe de duh care să inspire elanul excelenţei. Când vrem să atragem atenţia înspre importanţa alegerii unei alimentaţii sănătoase spunem adesea "Eşti ceea ce mănânci". Cât de adevărat este sloganul acesta? Există două posibilităţi:  exprimarea este fie poetică, fie tehnică, exactă. Dacă este poetică mă tot întreb care este sensul acestor vorbe. Înţeleg scopul vorbelor, dar încă nu am reuşit să dau şi de înţelesul lor. Dacă în schimb abordăm literal, mă întreb oare de câte ori am fost cartof, de câte ori ceapă şi de câte ori lapte.
Mai este un slogan care se pare că îi aparţine lui N. Stănescu: "Suntem ceea ce iubim". Oricât de frumos sună nu pot să nu mă întreb în ce fel devenim obiectul iubirii noastre. Pot să spun că dacă iubesc o femeie sunt metamorfozat prin dobândirea unui alt sex şi a unei alte identităţi? "Atenţie la ce mănânci" e un lucru, pe când "eşti ceea ce mănânci" e o altă mâncare de peşte. "Suntem schimbaţi de ceea ce iubim" e un adevăr, pe când "Suntem ceea ce iubim" e o minciună care sună frumos.

Sunt tinerii calificaţi?

Din când în când mi se dă să observ cât de greu le este celor mai în vârstă să accepte că şi tinerii au ceva bun de oferit comunităţii credinţei. Ieri când stăteam de vorbă cu o persoană respectată între evanghelici am avut parte de o demonstraţie de rezistenţă faţă de invazia noului adusă de generaţia mea. A început fratele nostru să îmi înşire la critici că nu mai ştiam de unde să încep demolarea lor cu pertinenţă. Mi-a zis printre altele că e îngrijorat de ridicarea unei generaţii de tineri predicatori şi scriitori care prea repede vor să dobândească recunoaştere. Bineînţeles că se referea în primul rând la mine ca scriitor creştin (încă în devenire). Obiecţia lui majoră la faptul că se ridică scriitori tineri ţinea de faptul că ar mai trebui aşteptat ca mintea să se coacă şi ca teologia să se consolideze. Tinerii, sugera el, nu prea au ce să ofere, nu au profunzime în gândire; cărţile ar trebui scrise de oameni peste care anii s-au aşezat într-o pătură groasă de experienţe şi învăţăminte valoroase care lipsesc din visteria încă goală a tinerilor.
Mă întreb ce vârstă trebuie să avem pentru a ne califica la o lucrare aşa de importantă şi responsabilizantă precum scrisul. Argumentul dat de experienţa lui Augustin care la finalul vieţii a scris o carte de retractări, în care îşi corecta o mulţime de afirmaţii făcute (în scris) la tinereţe, nu cred că poate frâna enegria şi iniţiativa tinerească. Cum ar arăta oare istoria teologiei creştine fără valoroasa operă a lui Augustin? Ne-am mulţumi oare doar cu retractările lui, chiar formulate într-un volum de afirmaţii teologice? Nu cred. Care este vârsta la care putem fi convinşi sută la sută că teologia noastră nu va mai cunoaşte schimbare, dezvoltare şi aprofundare? Sau, mai degrabă, realist vorbind, ne putem aştepta vreodată la un asemenea moment? Atunci de ce să stăm până când vârsta respectabilă să fie girantul de bază pentru scrierea unei opere de calitate? Cred că ceea ce garantează calitatea unei scrieri nu este vârsta autorului, ci, mult mai important, educaţia acestuia, profunzimea gândirii sale, relaţia sa cu Dumnezeu şi darul de a scrie, toate acestea într-o împletire armonioasă.
Cred că este vremea ca tinerii să se ridice din mediocritate, să depăşească condiţia înaintaşilor noştri (care nu au prea avut scriitori între ei, decât foarte puţini) şi să scrie. Activitatea aceasta nu este uşoară, nu este pentru oricine, dar este una onorantă pentru cei care-şi descoperă vocaţia. Sper să văd cât mai mulţi tineri scriitori buni care se ridică în biserica românească.

Modele de integrare a mesajului în cultură

(ultima parte a capitolului 5 din Revelaţie şi relevanţă)

Figura 1:  Cultura marginalizată

Potrivit acestei abordări, în cadrul mărturiei creştine există doar două elemente neschimbate: mesajul pur, menţinut într-o formă mistică şi o metodă reverenţioasă, sobră şi distantă, dictată de înţelegerea acelui mesaj. Cultura, sub acest tipar, nu are loc sau vreun cuvânt de spus, deoarece mesajul este considerat a fi  mai presus de orice schimbare culturală, şi astfel, metoda nu este o chestiune de luat în considerare. Acest model este reprezentat cel mai elocvent de bisericile tradiţionale (biserica ortodoxă şi biserica catolică) care încearcă să se apropie de enoriaşi într-un stil mistic, arhaic, neînţeles de marea masă. Este o abordare ce se pune în dezacord cu cele patru modele biblice prezentate anterior.

Figura 2: Mesajul marginalizat

În cadrul paradigmei prezentate, autenticitatea mesajului devine o simplă notă de subsol în filozofia de lucru a bisericii. Mărturia, potrivit acestei tendinţe, va încerca să întâmpine interesele publicului, va crea bună dispoziţie şi comfort şi va satisface cerinţele unei societăţi de consum. Mesajul va fi folosit doar ca pretext pentru afişarea unei metode de discurs care să se muleze perfect pe aşteptările superficiale şi egoiste ale audienţei. Acesta este un model în disonanţă cu tiparul trasat de scripturi. Din păcate, acest stil pare să se regăsească în unele megabiserici occidentale.

Figura 3: Cultura dictează

Acest model reprezintă poziţia susţinută de McLaren în rândurile de mai sus.  Conform viziunii mişcării emergente, fiecare epocă creştină a folosit metode diferite de predicare, deoarece mesajul era înţeles diferit şi accentuat în funcţie de influenţa culturii existente şi de nevoile oamenilor. Mărturia creştină, potrivit acestei înţelegeri, ajustează mesajul în aşa fel încât acesta să devină plauzibil pentru mintea postmodernă. Problema, aici, nu mai ţine de autenticitate, cât ţine de plauzibilitate.  Deşi caracterul plauzibil al credinţei este important în abordarea apologetică, conform celor patru modele biblice de mai sus, mesajul este determinat, poruncit şi generat de Dumnezeu, nu de cultură – aşadar şi aceasta este o abordare nefondată biblic.

Figura 4: Mesajul dă tonul

Această reprezentare grafică prezintă perspectiva biblică asupra relaţiei dintre mesaj şi metodă într-o cultură dată. Aici, mesajul autentic este tradus cu atenţie (nu ajustat) pentru mintea postmodernă.  În cadrul procesului de propovăduire, metoda are rolul important de a face ca un mesajul autentic să fie relevant pentru oamenii care îl ascultă. În acest model, toate elementele (mesaj, cultură, metodă) au importanţă, niciunul nefiind marginalizat. Tensiunea autenticitate – relevanţă dispare, lăsând loc armoniei, niciuna nefiind accentuată pe socoteala celeilalte, ci mai degrabă completându-se reciproc întru  crearea mărturiei creştine care transformă în întregime omul.

Concluzii

Mărturia creştină ancorată în scripturi va reuşi să evite extremele, chiar dacă exigenţele audienţei postmoderne asaltează serios metodica propovăduirii. Modelele biblice trecute în revistă în acest capitol îl vor asista pe credincios în menţinerea armoniei dintre autenticitate şi relevanţă, în ciuda presiunii culturale. De fapt, presiunea culturală asupra propovăduirii nu va dispărea, ci mai degrabă se va transforma într-o oportunitate de a crea conexiunea reală cu destinatarul postmodern. Păstrându-se loial scripturii, mesagerul creştin va primi înţelepciunea de a adapta corect mesajul de sus, la situaţia de jos – mesajul biblic, la contextul postmodern.

Este biserica de azi biblică?

Biserica este invenţia lui Dumnezeu. Cel ce o zideşte este Hristos. În faţa acestui adevăr mă văd obligat să îmi pun o serie de întrebări. Mai întâi, privind la traiul consemnat biblic al primilor creştini, mă întreb în ce domenii suntem chemaţi să vieţuim la fel. Se aşteaptă oare să repetăm modelul protocomunist al bisericii din Ierusalim? Sau, mai degrabă, care dintre bisericile existente în lumea noutestamentară ar trebui să îmi servească de pildă: Ierusalim (biserica celor plini de râvnă pentru lege), Antiohia (biserica misionară) sau Corint (biserica penticostală)? Apoi, recunoscând diferenţele culturale majore ale societăţii recente faţă de cea antică/biblică, continui seria de interogaţii referitor la diferenţele admise. Ce schimbări în viaţa bisericii sunt aprobate de spiritul scriptural? Sunt admise inovaţiile în slujire? Dacă da, până unde? Există şi alte carisme decât cele menţionate de scriitorii Noului Testament? Care este principiul de bază pe care îl adopt în vederea slujirii: sola scriptura sau prima scriptura?

Îmi pun aceste întrebări pentru că văd o mare diferenţă de fond şi conţinut între cele două biserici despărţite de atâtea veacuri. Între ieri şi azi e o distanţă de o noapte; vai multe se pot întâmpla între timp...şi s-au întâmplat.

Dulapul

Azi în sărăcăciosul dulap parohial au mai rămas două articole vestimentare. Una îţi fură privirea cu frumuseţea ei. E o haină la modă, purtând eticheta unui brand recunoscut. E ceva cu care te simţi mândru, comod, confortabil şi nu ţi-e ruşine când lumea te priveşte. E haina instituţională; problema ei e că e contrafăcută. Cealaltă o mai ţii doar din considerente sentimentale. Poate dacă ai privi la rece lucrurile ai arunca-o la coş, fiindcă e toată peticită şi jerpelită. Nu ai mai purtat-o de multă vreme pentru că ai crescut şi ţi-ai schimbat gusturile, chiar dacă încă îţi era bună. Păi cum să porţi ceva aşa de invechit când portofelul îţi permite produsul ‚top of the line’? Ce ar zice lumea să te vadă cu simpla şi boţita părtăşie (adunare) pe tine acum când te-ai ajuns?
Da...din păcate asta e realitatea din multe comunităţi creştine. În loc să fim conduşi de viziunea unităţii familiale care să ne păstreze într-o continuă şi neobosită părtăşie duhovnicească, aşa cum a fost la începuturi, ne trezim purtaţi încoace şi încolo de exigenţele instituţionale care storc de puteri pe orice activist religios.
Proiecte după proiecte, programe care-mai-de-care, strategii, improvizaţii manageriale, toate acestea numai cu scopul de umfla în pene pe cel intrat în labirintul instituţional, pe consumatorul bisericesc, pe creştinul căutător de respectul social. Acest gen de creştin se va lua oricând la harţă cu cei ce îndrăznesc să marginalizeze pe ucenicii Domnului. Pentru el ideea dătătoare de energie este că „creştinii nu sunt fanatici, ci fantastici”. Cu cât privesc mai mult la zarva bisericească din jur îmi dau seama că ceea ce se petrece e ca o copie nereuşită a unei companii comerciale în activitatea sa. Văd pastori transformaţi nereuşit în manageri, fii ai lui Asaf făcând pe vedetele, slujitori disperaţi după crearea de sindicate pastorale care să le apere drepturile, lideraşi mimând obiceiuri de funcţionari publici...şi descrierea poate fi simplu continuată de realitatea vitregă din jur.
Contemplând zgârcita privelişte spirituală ce-mi stă în faţă mă întreb dacă este ea înfăţişarea a ceea ce Domnul a intenţionat de la biserica Sa. Oare ce vrea Dumnezeu de la ai Săi ucenici, azi?

În încercarea de a lansa o provocare cititorului ma voi limita la îndemnurile lui Karl Barth şi ale lui Martin Luther. Primul îşi îndemna fraţii slujitori – într-o vreme când biserica din Germania era pe cale să adopte ideile politicii fasciste – prin cuvintele: „Lăsaţi biserica să fie biserică”. Sunt sigur că nu vom reuşi să ţinem piept secularizării trăirii creştine decât dacă vom ţine cont şi de cuvintele lui Luther: „Lăsaţi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Dacă vrem ca biserica de azi să fie plină de viaţă şi Duh, atunci îl vom lăsa pe Dumnezeu să conducă biserica, şi în felul acesta Dumnezeu va fi Dumnezeu pentru biserică, iar biserica va fi Biserică.

Revenind la dulapul parohial, aş îndemna-o pe „preafericita faţă bisericească” să nu pună pe trup haine contrafăcute, furate de la vecinul nepocăit; să nu se lase înşelat de aparenţele ispititoare ale unei străluciri trecătoare. Ceea ce îi reflectă identitatea este cealaltă haină, şi chiar dacă pare boţită, roasă de timp, este valoroasă, originală, din material care nu se rupe.

Este haina primitoare de „binecuvântare şi viaţă pentru veşnicie”. A fost haina îmbrăcată de primii ucenici (Fapte 2.42-47), haina purtată cu încăpăţânare de creştinii smulşi din catacombe pentru a deveni victime în arenele romane, haina purtată de orice comunitate în pragul trezirii spirituale, haina după care au fost recunoscuţi şi arestaţi credincioşii români în vremea predecembristă; e koinonia creştină. Această părtăşie este născătoare de misionari, de oameni dedicaţi pentru lucrarea Domnului; ea e dătătoare de împlinire sufletească; îţi ţine de cald în viscolul de afară sau te apără de arşiţa ucigătoare. Fără ea instituţia bisericii este un simplu mormânt văruit, însă prezenţa ei eclipsează mormântul şi bucuria vieţii din belşug se face simţită din plin.

E iarnă....afară e frig....oare ce vrei să îmbraci?

Credinţă veche versus suflu nou - partea 3

Există două aspecte ale tensiunii care, în fiecare tabără,

îşi fac simţită prezenţa: elementul perspectivei şi rezistenţa la

schimbare. Cele două sunt în acelaşi timp prezente la ambii

poli ai tensiunii, deşi în exprimare şi intensitate diferită.

Deoarece o aprofundare atotcuprinzătoare a celor două

elemente ale conflictului nu fac obiectul studiului de faţă, ne

vom rezuma la a puncta câteva chestiuni cu caracter general

pentru a oferi o imagine de ansamblu a fenomenului.

Paradigma perspectivală

Trăim într-o vreme în care concepţiile umane au

îmbrăcat haina postmodernismului. Acesta şi-a lăsat amprenta

mai ales asupra discursului despre adevăr sau realitate. În

concepţie postmodernă nu se mai poate vorbi despre existenţa

unui adevăr obiectiv, a unei realităţi aşezată undeva în afara

propriei existenţe sau a unui standard general după care

lucrurile sunt evaluate. Totul se rezumă la chestiuni ce ţin de

convenţie socială sau de opinie personală. În cadrul acestei

paradigme, fiecare individ are dreptul la propria perspectivă

asupra realităţii sau, altfel spus, fiecare îşi poate făuri

realitatea personală. Şi acest lucru se întâmplă din cauză că

filozofia postmodernă exclude fie existenţa unei realităţi

absolute, obiective, fie posibilitatea cunoaşterii acestei

realităţi. Pentru exemplificarea ideii se apelează deseori la

imaginea orbilor care îşi dau cu părerea despre cum arată un

elefant. Din zece orbi care ating elefantul fiecare traieşte o

experienţă diferită şi, prin urmare, fiecare este justificat să facă

propria descriere a uriaşului animal. Unii (care au atins

picioarele) vor compara elefantul cu un stâlp de telegraf sau

un trunchi de copac, alţii (care au simţit burta) vor susţine că

seamănă cu un balon gigantic, iar alţii (cei ce ating trompa)

vor susţine că elefantul nu este altceva decât o trompeta vie.

Cine are dreptate?

Morala postmodernă ţinteşte fie înspre faptul că

asemenea orbilor nici noi nu putem cunoaşte marele elefant

numit realitate, decât în mod extrem de limitat, fie înspre

ideea conform căreia contactul nostru nu e cu realitatea ca o

entitate unitară, ci mai degrabă cu realitatea subiectivă creată

de putinţa proprie de percepere. Problema cu perspectivele nu

este că acestea există în toată varietatea lor, ci în faptul că,

având în minte ideea adevărului obiectiv, deseori confundăm

propria opinie cu acesta. Poziţia postmodernă vizavi de

perspective nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, măreşte

impasul. Conform acestei poziţii, toţi au dreptate, deşi

punctele lor de vedere se contrazic – aceasta este toleranţa

propovăduită de exponenţii curentului antimodern. Când, în

schimb, divergenţele sunt subordonate puterii adevărului

obiectiv adus de revelaţie, acestea pălesc şi unitatea (prezentă

doar în diversitate) face posibilă coabitarea perspectivală.

Unitatea, deci, nu se dobândeşte prin recunoaşterea dreptăţii

celeilalte perspective, ci mai degrabă prin acceptarea celui de

altă părere; nu prin uniformizare, ci prin îmbrăţişarea onestă a

diversităţii.

Perspectivele există şi vor continua să existe. Soluţia

nu este să le acordăm tuturor dreptate, împinşi de un elan

postmodern, ci să le aducem pe toate în raport de

subordonare cu Centrul, cu Punctul de Referinţă, cu Cuvântul;

şi dacă diversitatea va continua (şi trebuie să continue),

recunoaşterea providenţială a adevărului obiectiv va ţine

tensiunea în echilibru, transformând-o astfel într-o convieţuire

armonioasă, generatoare de o autentică koinonie – de tipul

acelei părtăşii dătătoare de binecuvântare şi viaţă pentru

veşnicie (conform Ps. 133).

Rezistenţa la schimbare

Ani de zile am avut impresia că baiul cel mai mare al

preaiubiţilor mei fraţi trecuţi de mijlocul vieţii este rigiditatea

dată de o neputinţă incurabilă de a face faţă provocării noului.

Susţineam sus şi tare, împreună cu cei de vârsta mea, că

pomul bătrân, crescut într-o dungă, nu mai poate fi îndreptat

şi mă băteam cu pumnul în piept că eu am să îmi păstrez

pentru mulţi ani virtuţile flexibilităţii. Mintea însă mi s-a copt

îndeajuns încât să îmi dau seama că lucrurile nu stau chiar

aşa. Gândul ce a dat de lucru minţii mele în ultimele zile este

că omul, fie tânăr, fie trecut de floarea vârstei, are în el un

sănătos dram de rezistenţă la schimbare. De când m-a

binecuvântat Domnul cu un fiu care să crească sub privirile

mele încântate am realizat cum, încă din fragedă copilărie,

omul îşi pune în funcţiune garda în faţa schimbării şi a noului.

Am remarcat, la primele etape ale prunciei, cum fiul meu

opune rezistenţă la schimbare. De la înlocuirea biberonului,

până la trecerea dinspre lapte la hrană tare, parcă trebuie dusă

o întreagă bătălie de obişnuire a micuţului om cu altceva. Dar

ce să faci? Astea sunt provocările etapei lui şi trebuie să le

răspundă în vreun fel. Îmi vine în minte şi experienţa

copilăriei evocată nu demult de un prieten, conform căreia

săraca lui mamă nu-l putea convinge să mănânce altceva în

afară de ochiuri şi cartofi prăjiţi; ţinea băieţaşul la un gust pe

care nici o insistenţă de-a părintelui nu i-l putea schimba; îi

plăcea tare mult aşa. Copilului, cât şi adultului îi este greu să

îşi schimbe obiceiurile. Acum, bineînţeles că există o diferenţă

între generaţii vizavi de atitudinea în faţa noului, dar aceasta

nu contrazice faptul că toţi, fie mici, fie mari, sunt reticenţi în

faţa schimbării.

Diferenţa dintre generaţii nu ţine de disponibilitatea la

schimbare în general, pentru că toţi prezintă, într-un mod

instinctiv, din nevoia de conservare, o reacţie în faţa noului;

ceea ce creează însă diferenţa este timpul acordat obişnuirii cu

vechiul, acomodării cu familiarul, aşezării temeinice până la

înrădăcinare în zona de confort. Şi când obiceiurile reuşesc să

prindă rădăcini adânci, ne trezim că adunăm argumente din

sfera adevărului obiectiv pentru a le susţine, chiar dacă ele ţin

de o simplă chestiune personală sau de grup. În felul acesta, se

produce greşit tendinţa de a lupta – cică în numele unei cauze

supreme, obiective – pentru conservarea acelor lucruri cu care

ne-am acomodat şi cu care ne simţim în siguranţă. Dacă însă

cei implicaţi în tensiune vor privi realmente înspre punctul de

referinţă al trăirii creştine, rezistenţa la schimbare îşi va

modifica intensitatea cu care e manifestată în ambele tabere.

Când rezistenţa la schimbare se lasă provocată de îndemnul

de a răspunde cu relevanţă nevoii din jur, energia produsă de

tensiune este convertită în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi,

ca urmare, biserica Domnului are numai de câştigat.

Concluzii

În final, se poate afirma cu claritate şi tărie că primul

pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în

biserică constă în simpla acceptare că, într-o comunitate unde

coabitează mulţimea de generaţii, totdeauna a existat şi va

exista, într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de

diferite intensităţi, suflul nou şi lamentarea nostalgică.

Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi multdoritul

echilibru în minunatele părtăşii duhovniceşti.

Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii

în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să se lase

călăuziţi de unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci

când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă

a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare

de energie a celor ce vin după noi.

Atât biciul dătător de impuls, cât şi hăţurile aducătoare

de domolire şi ghidare trebuie să facă parte din echipamentul

unei căruţe. Înţelepciunea folosirii lor ţine de a şti când trebuie

folosită una şi când cealaltă, nu de a hotărî care trebuie

lepădată şi care îşi merită locul în mâna vizitiului; cele două

nu se exclud, ci, dimpotrivă, se asistă reciproc – doar aşa

căruţa va înainta, doar aşa mărturia bisericii va parcurge

drumul de la ureche, la inima ascultătorului postmodern.

Deci dorinţa unei generaţii de a menţine credinţa veche,

mesajul neştirbit, nu ar trebui să se producă pe spinarea

relevanţei - căci, altfel, se transformă în credinţă învechită. În

acelaşi timp, implementarea unui mod relevant de raportare

la aşteptările audienţei postmoderne (în termenii acestui

capitol, prin muzică – dar cu posibilitate de extrapolare la alte

dimensiuni ale mărturiei creştine) nu ar trebui să sacrifice nici

identitatea mesajului creştin şi nici cugetul generaţiei mai

rigide. Împletirea armonioasă a celor două tendinţe dă naştere

unei mărturii echilibrate, fundamentate în unitatea

ecleziastică.