29 iul. 2011

Este biserica de azi biblică?

Biserica este invenţia lui Dumnezeu. Cel ce o zideşte este Hristos. În faţa acestui adevăr mă văd obligat să îmi pun o serie de întrebări. Mai întâi, privind la traiul consemnat biblic al primilor creştini, mă întreb în ce domenii suntem chemaţi să vieţuim la fel. Se aşteaptă oare să repetăm modelul protocomunist al bisericii din Ierusalim? Sau, mai degrabă, care dintre bisericile existente în lumea noutestamentară ar trebui să îmi servească de pildă: Ierusalim (biserica celor plini de râvnă pentru lege), Antiohia (biserica misionară) sau Corint (biserica penticostală)? Apoi, recunoscând diferenţele culturale majore ale societăţii recente faţă de cea antică/biblică, continui seria de interogaţii referitor la diferenţele admise. Ce schimbări în viaţa bisericii sunt aprobate de spiritul scriptural? Sunt admise inovaţiile în slujire? Dacă da, până unde? Există şi alte carisme decât cele menţionate de scriitorii Noului Testament? Care este principiul de bază pe care îl adopt în vederea slujirii: sola scriptura sau prima scriptura?
Îmi pun aceste întrebări pentru că văd o mare diferenţă de fond şi conţinut între cele două biserici despărţite de atâtea veacuri. Între ieri şi azi e o distanţă de o noapte; vai multe se pot întâmpla între timp...şi s-au întâmplat.

26 iul. 2011

Dulapul



Azi în sărăcăciosul dulap parohial au mai rămas două articole vestimentare. Una îţi fură privirea cu frumuseţea ei. E o haină la modă, purtând eticheta unui brand recunoscut. E ceva cu care te simţi mândru, comod, confortabil şi nu ţi-e ruşine când lumea te priveşte. E haina instituţională; problema ei e că e contrafăcută. Cealaltă o mai ţii doar din considerente sentimentale. Poate dacă ai privi la rece lucrurile ai arunca-o la coş, fiindcă e toată peticită şi jerpelită. Nu ai mai purtat-o de multă vreme pentru că ai crescut şi ţi-ai schimbat gusturile, chiar dacă încă îţi era bună. Păi cum să porţi ceva aşa de invechit când portofelul îţi permite produsul ‚top of the line’? Ce ar zice lumea să te vadă cu simpla şi boţita părtăşie (adunare) pe tine acum când te-ai ajuns?
Da...din păcate asta e realitatea din multe comunităţi creştine. În loc să fim conduşi de viziunea unităţii familiale care să ne păstreze într-o continuă şi neobosită părtăşie duhovnicească, aşa cum a fost la începuturi, ne trezim purtaţi încoace şi încolo de exigenţele instituţionale care storc de puteri pe orice activist religios.
Proiecte după proiecte, programe care-mai-de-care, strategii, improvizaţii manageriale, toate acestea numai cu scopul de umfla în pene pe cel intrat în labirintul instituţional, pe consumatorul bisericesc, pe creştinul căutător de respectul social. Acest gen de creştin se va lua oricând la harţă cu cei ce îndrăznesc să marginalizeze pe ucenicii Domnului. Pentru el ideea dătătoare de energie este că „creştinii nu sunt fanatici, ci fantastici”. Cu cât privesc mai mult la zarva bisericească din jur îmi dau seama că ceea ce se petrece e ca o copie nereuşită a unei companii comerciale în activitatea sa. Văd pastori transformaţi nereuşit în manageri, fii ai lui Asaf făcând pe vedetele, slujitori disperaţi după crearea de sindicate pastorale care să le apere drepturile, lideraşi mimând obiceiuri de funcţionari publici...şi descrierea poate fi simplu continuată de realitatea vitregă din jur.
Contemplând zgârcita privelişte spirituală ce-mi stă în faţă mă întreb dacă este ea înfăţişarea a ceea ce Domnul a intenţionat de la biserica Sa. Oare ce vrea Dumnezeu de la ai Săi ucenici, azi?

În încercarea de a lansa o provocare cititorului ma voi limita la îndemnurile lui Karl Barth şi ale lui Martin Luther. Primul îşi îndemna fraţii slujitori – într-o vreme când biserica din Germania era pe cale să adopte ideile politicii fasciste – prin cuvintele: „Lăsaţi biserica să fie biserică”. Sunt sigur că nu vom reuşi să ţinem piept secularizării trăirii creştine decât dacă vom ţine cont şi de cuvintele lui Luther: „Lăsaţi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Dacă vrem ca biserica de azi să fie plină de viaţă şi Duh, atunci îl vom lăsa pe Dumnezeu să conducă biserica, şi în felul acesta Dumnezeu va fi Dumnezeu pentru biserică, iar biserica va fi Biserică.

Revenind la dulapul parohial, aş îndemna-o pe „preafericita faţă bisericească” să nu pună pe trup haine contrafăcute, furate de la vecinul nepocăit; să nu se lase înşelat de aparenţele ispititoare ale unei străluciri trecătoare. Ceea ce îi reflectă identitatea este cealaltă haină, şi chiar dacă pare boţită, roasă de timp, este valoroasă, originală, din material care nu se rupe.
Este haina primitoare de „binecuvântare şi viaţă pentru veşnicie”. A fost haina îmbrăcată de primii ucenici (Fapte 2.42-47), haina purtată cu încăpăţânare de creştinii smulşi din catacombe pentru a deveni victime în arenele romane, haina purtată de orice comunitate în pragul trezirii spirituale, haina după care au fost recunoscuţi şi arestaţi credincioşii români în vremea predecembristă; e koinonia creştină. Această părtăşie este născătoare de misionari, de oameni dedicaţi pentru lucrarea Domnului; ea e dătătoare de împlinire sufletească; îţi ţine de cald în viscolul de afară sau te apără de arşiţa ucigătoare. Fără ea instituţia bisericii este un simplu mormânt văruit, însă prezenţa ei eclipsează mormântul şi bucuria vieţii din belşug se face simţită din plin.

E iarnă....afară e frig....oare ce vrei să îmbraci?

9 iul. 2011

Credinţă veche versus suflu nou - partea 3

Există două aspecte ale tensiunii care, în fiecare tabără,
îşi fac simţită prezenţa: elementul perspectivei şi rezistenţa la
schimbare. Cele două sunt în acelaşi timp prezente la ambii
poli ai tensiunii, deşi în exprimare şi intensitate diferită.
Deoarece o aprofundare atotcuprinzătoare a celor două
elemente ale conflictului nu fac obiectul studiului de faţă, ne
vom rezuma la a puncta câteva chestiuni cu caracter general
pentru a oferi o imagine de ansamblu a fenomenului.

Paradigma perspectivală
Trăim într-o vreme în care concepţiile umane au
îmbrăcat haina postmodernismului. Acesta şi-a lăsat amprenta
mai ales asupra discursului despre adevăr sau realitate. În
concepţie postmodernă nu se mai poate vorbi despre existenţa
unui adevăr obiectiv, a unei realităţi aşezată undeva în afara
propriei existenţe sau a unui standard general după care
lucrurile sunt evaluate. Totul se rezumă la chestiuni ce ţin de
convenţie socială sau de opinie personală. În cadrul acestei
paradigme, fiecare individ are dreptul la propria perspectivă
asupra realităţii sau, altfel spus, fiecare îşi poate făuri
realitatea personală. Şi acest lucru se întâmplă din cauză că
filozofia postmodernă exclude fie existenţa unei realităţi
absolute, obiective, fie posibilitatea cunoaşterii acestei
realităţi. Pentru exemplificarea ideii se apelează deseori la
imaginea orbilor care îşi dau cu părerea despre cum arată un
elefant. Din zece orbi care ating elefantul fiecare traieşte o
experienţă diferită şi, prin urmare, fiecare este justificat să facă
propria descriere a uriaşului animal. Unii (care au atins
picioarele) vor compara elefantul cu un stâlp de telegraf sau
un trunchi de copac, alţii (care au simţit burta) vor susţine că
seamănă cu un balon gigantic, iar alţii (cei ce ating trompa)
vor susţine că elefantul nu este altceva decât o trompeta vie.
Cine are dreptate?
Morala postmodernă ţinteşte fie înspre faptul că
asemenea orbilor nici noi nu putem cunoaşte marele elefant
numit realitate, decât în mod extrem de limitat, fie înspre
ideea conform căreia contactul nostru nu e cu realitatea ca o
entitate unitară, ci mai degrabă cu realitatea subiectivă creată
de putinţa proprie de percepere. Problema cu perspectivele nu
este că acestea există în toată varietatea lor, ci în faptul că,
având în minte ideea adevărului obiectiv, deseori confundăm
propria opinie cu acesta. Poziţia postmodernă vizavi de
perspective nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, măreşte
impasul. Conform acestei poziţii, toţi au dreptate, deşi
punctele lor de vedere se contrazic – aceasta este toleranţa
propovăduită de exponenţii curentului antimodern. Când, în
schimb, divergenţele sunt subordonate puterii adevărului
obiectiv adus de revelaţie, acestea pălesc şi unitatea (prezentă
doar în diversitate) face posibilă coabitarea perspectivală.
Unitatea, deci, nu se dobândeşte prin recunoaşterea dreptăţii
celeilalte perspective, ci mai degrabă prin acceptarea celui de
altă părere; nu prin uniformizare, ci prin îmbrăţişarea onestă a
diversităţii.
Perspectivele există şi vor continua să existe. Soluţia
nu este să le acordăm tuturor dreptate, împinşi de un elan
postmodern, ci să le aducem pe toate în raport de
subordonare cu Centrul, cu Punctul de Referinţă, cu Cuvântul;
şi dacă diversitatea va continua (şi trebuie să continue),
recunoaşterea providenţială a adevărului obiectiv va ţine
tensiunea în echilibru, transformând-o astfel într-o convieţuire
armonioasă, generatoare de o autentică koinonie – de tipul
acelei părtăşii dătătoare de binecuvântare şi viaţă pentru
veşnicie (conform Ps. 133).

Rezistenţa la schimbare
Ani de zile am avut impresia că baiul cel mai mare al
preaiubiţilor mei fraţi trecuţi de mijlocul vieţii este rigiditatea
dată de o neputinţă incurabilă de a face faţă provocării noului.
Susţineam sus şi tare, împreună cu cei de vârsta mea, că
pomul bătrân, crescut într-o dungă, nu mai poate fi îndreptat
şi mă băteam cu pumnul în piept că eu am să îmi păstrez
pentru mulţi ani virtuţile flexibilităţii. Mintea însă mi s-a copt
îndeajuns încât să îmi dau seama că lucrurile nu stau chiar
aşa. Gândul ce a dat de lucru minţii mele în ultimele zile este
că omul, fie tânăr, fie trecut de floarea vârstei, are în el un
sănătos dram de rezistenţă la schimbare. De când m-a
binecuvântat Domnul cu un fiu care să crească sub privirile
mele încântate am realizat cum, încă din fragedă copilărie,
omul îşi pune în funcţiune garda în faţa schimbării şi a noului.
Am remarcat, la primele etape ale prunciei, cum fiul meu
opune rezistenţă la schimbare. De la înlocuirea biberonului,
până la trecerea dinspre lapte la hrană tare, parcă trebuie dusă
o întreagă bătălie de obişnuire a micuţului om cu altceva. Dar
ce să faci? Astea sunt provocările etapei lui şi trebuie să le
răspundă în vreun fel. Îmi vine în minte şi experienţa
copilăriei evocată nu demult de un prieten, conform căreia
săraca lui mamă nu-l putea convinge să mănânce altceva în
afară de ochiuri şi cartofi prăjiţi; ţinea băieţaşul la un gust pe
care nici o insistenţă de-a părintelui nu i-l putea schimba; îi
plăcea tare mult aşa. Copilului, cât şi adultului îi este greu să
îşi schimbe obiceiurile. Acum, bineînţeles că există o diferenţă
între generaţii vizavi de atitudinea în faţa noului, dar aceasta
nu contrazice faptul că toţi, fie mici, fie mari, sunt reticenţi în
faţa schimbării.
Diferenţa dintre generaţii nu ţine de disponibilitatea la
schimbare în general, pentru că toţi prezintă, într-un mod
instinctiv, din nevoia de conservare, o reacţie în faţa noului;
ceea ce creează însă diferenţa este timpul acordat obişnuirii cu
vechiul, acomodării cu familiarul, aşezării temeinice până la
înrădăcinare în zona de confort. Şi când obiceiurile reuşesc să
prindă rădăcini adânci, ne trezim că adunăm argumente din
sfera adevărului obiectiv pentru a le susţine, chiar dacă ele ţin
de o simplă chestiune personală sau de grup. În felul acesta, se
produce greşit tendinţa de a lupta – cică în numele unei cauze
supreme, obiective – pentru conservarea acelor lucruri cu care
ne-am acomodat şi cu care ne simţim în siguranţă. Dacă însă
cei implicaţi în tensiune vor privi realmente înspre punctul de
referinţă al trăirii creştine, rezistenţa la schimbare îşi va
modifica intensitatea cu care e manifestată în ambele tabere.
Când rezistenţa la schimbare se lasă provocată de îndemnul
de a răspunde cu relevanţă nevoii din jur, energia produsă de
tensiune este convertită în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi,
ca urmare, biserica Domnului are numai de câştigat.

Concluzii
În final, se poate afirma cu claritate şi tărie că primul
pas înspre detensionarea mult-aşteptată şi binevenită în
biserică constă în simpla acceptare că, într-o comunitate unde
coabitează mulţimea de generaţii, totdeauna a existat şi va
exista, într-un conflict mai mult sau mai puţin voalat şi de
diferite intensităţi, suflul nou şi lamentarea nostalgică.
Probabil cei doi poli sunt necesari chiar pentru a oferi multdoritul
echilibru în minunatele părtăşii duhovniceşti.
Aşadar ce se aşteaptă de la creştini nu este să îi ridice pe unii
în slăvi anatemizându-i pe ceilalţi, ci mai degrabă să se lase
călăuziţi de unitatea în dragoste. Aceasta se va dobândi atunci
când învăţăm să redescoperim dulceaţa umblării prin credinţă
a înaintaşilor noştri, dar şi să salutăm prospeţimea dătătoare
de energie a celor ce vin după noi.
Atât biciul dătător de impuls, cât şi hăţurile aducătoare
de domolire şi ghidare trebuie să facă parte din echipamentul
unei căruţe. Înţelepciunea folosirii lor ţine de a şti când trebuie
folosită una şi când cealaltă, nu de a hotărî care trebuie
lepădată şi care îşi merită locul în mâna vizitiului; cele două
nu se exclud, ci, dimpotrivă, se asistă reciproc – doar aşa
căruţa va înainta, doar aşa mărturia bisericii va parcurge
drumul de la ureche, la inima ascultătorului postmodern.
Deci dorinţa unei generaţii de a menţine credinţa veche,
mesajul neştirbit, nu ar trebui să se producă pe spinarea
relevanţei - căci, altfel, se transformă în credinţă învechită. În
acelaşi timp, implementarea unui mod relevant de raportare
la aşteptările audienţei postmoderne (în termenii acestui
capitol, prin muzică – dar cu posibilitate de extrapolare la alte
dimensiuni ale mărturiei creştine) nu ar trebui să sacrifice nici
identitatea mesajului creştin şi nici cugetul generaţiei mai
rigide. Împletirea armonioasă a celor două tendinţe dă naştere
unei mărturii echilibrate, fundamentate în unitatea
ecleziastică.

8 iul. 2011

Credinţă veche versus suflu nou - partea 2

Muzica în biserică

Cântarea creştină a devenit o parte aşa de importantă a
închinării publice încât azi, în multe biserici mari, frecvenţa în
diferitele serii de duminică dimineaţa se face în funcţie de
preferinţele muzicale. Sunt biserici, în special în creştinătatea
americană, unde la cele două sau trei serii de închinare
publică de duminica, deşi predica este aceeaşi, totuşi ambianţa
muzicii este foarte diferită. Dacă, de exemplu, la prima serie
sunt participanţi de vârstă mai înaintată, peste 50 de ani,
muzica în acel cadru va fi cu siguranţă dominată de imnuri.
Dacă însă vizitatorul aude ritmul unei piese de laudă şi
închinare, trebuie să se aştepte la o prezenţă mult mai
întinerită. În alte cazuri însă, situaţia este cel puţin delicată.
Forţaţi de concepţii şi împrejurări, mulţi credincioşi se văd în
situaţia să suporte cu stoicism stilul de cântare al celuilalt şi,
astfel, să-şi trăiască repetata experienţă bisericească scrâşnind
din dinţi şi încruntându-şi privirile. Ce e de făcut oare în astfel
de situaţii?
Cu ani în urmă am avut o experienţă mai puţin
plăcută, ce poate evidenţia realitatea dureroasă a atitudinii
unor credincioşi faţă de muzică. Abia terminasem seminarul,
şi, în dorinţa arzătoare de a-mi oferi slujirea acolo unde era
nevoie, am fost deschis şi pentru lucrarea muzicală, deoarece
mă descurcam binişor în acest domeniu. Într-o duminică
seara, la un program de tineri (la care participa toată biserica),
mă aflam pe scenă împreună cu grupul de laudă şi închinare,
conducând adunarea în cântare şi rugăciune. La un moment
dat, primesc un bilet din sală şi, crezând că este vorba de o
solicitare pentru mijlocire în rugăciune, deschid bileţelul cu
intenţia de a face public conţinutul său. Însă spre surprinderea
mea, biletul îmi era adresat mie şi nu bisericii, iar, ce era mai
grav, mesajul lui impulsiv conţinea o critică dură la adresa
felului meu de slujire, având astfel efectul unui ac înfipt întrun
balon cu aer. Deşi nu sunt în stare să redau conţinutul
acelui bilet până la ultima virgulă, în esenţă, mesajul era
următorul: „Frate Burzo, ne-am săturat de acest stil de muzică
americano-carismatic. Am mai avut parte de asta în trecut şi
ne-a adus numai amărăciune”. Fie nu a avut curajul să se
semneze, fie autorul biletului a intenţionat să îmi transmită,
prin păstrarea anonimatului, o atitudine generală a bisericii
faţă de cântările introduse de mine în acel serviciu. Totuşi un
lucru mi-a fost destul de clar – nu toţi din sală gustau
frumuseţea armoniei muzicale prin care eu îi îndemnam la
închinare. În momente de acest gen îţi vine să o laşi baltă, să
laşi pe alţii să facă lucrarea ori să provoci balamuc în
încercarea de a te justifica. Ce tocmai am istorisit nu este un
caz singular, ci, deşi se manifestă în forme diverse, este uşor
remarcabil aproape în orice comunitate religioasă. Oare cum e
bine să se raporteze credincioşii la veşnic-existenta tensiune?
Sau, deoarece felul cum privesc muzica bisericească îi va pune
într-o tabără sau alta, întrebarea de început ar trebui să fie:
„cum trebuie să privim cântarea creştină”, urmată de o a
doua, „în ce fel gusturile muzicale proprii ar trebui să afecteze
armonia bisericească?
Pentru a avea o înţelegere mai amplă a problematicii,
poate este bine să purcedem într-o incursiune prin istoria
bisericii; această investigaţie istorică va încerca să redea
părerile părinţilor bisericii despre importanţa muzicii în
biserică şi despre cum trebuie ea folosită în închinare. Vom
remarca foarte uşor că felul cum practicau muzica înaintaşii
noştri diferă enorm de viziunea actuală şi asta, cu siguranţă,
ne va asista în abordarea cu delicateţe a tensiunii dintre suflul
nou şi nostalgia trecutului.
E interesant de observat cum părinţii bisericii din
primele veacuri reduceau cântarea la intonarea vocală de
imnuri. Accentul pus de ei este în mod deosebit pe atitudinea
cu care creştinii cântau Domnului. Folosirea instrumentelor
muzicale, pentru primii creştini era o dovadă clară de trăire
uşuratică.
Clement de Alexandria, Tertulian şi alţii fac câteva
referiri la muzică, aşa cum e ea privită de creştinii din primele
secole. Câteva pasaje din scrierile lor vor pune bine sub
lumina reflectorului atitudinea creştinilor vremii faţă de
cântarea sacră. De fapt, Clement se dovedeşte a fi primul
părinte al bisericii care ia în discuţie felul de muzică potrivită
creştinilor.
El afirmă, în Stromata 1:1, că muzica relaxează
armonios tensiunea excesivă a sobrietăţii, adică este
binevenită stărilor de încordare ale omului în general şi ale
creştinului în special. El însă exclude din cântarea creştină
gesturi şi instrumente care, în acea vreme erau uşor asociate
cu idolatria (Pedagogus 2:4):

Dacă oamenii îşi ocupă timpul cu fluiere,
psaltiri, coruri, dansuri, bătăi din palme egiptene şi
alte frivolităţi turbulente, ei devin obsceni... Fluierul
să rămână la păstor şi flautul la superstiţioşii
ocupaţi cu idolatria. Pentru că, în adevăr, astfel de
instrumente nu au ce căuta la un ospăţ temperat...
Omul este un adevărat instrument paşnic.

Tertulian este pe aceeaşi lungime de undă cu Clement,
confirmînd atitudinea de reticenţă a creştinilor vremii faţă de
instrumentele muzicale. El, de exemplu, se întreabă dacă mai
există azi (în vremea lui) vreo trâmbiţă a lui Dumnezeu,
sugerând că, în acele vremuri tulburi, respectivele
instrumente se pot găsi din abundenţă la părtăşiile de
divertisment ale ereticilor (Bercot ed., p. 468). Novaţian şi
Ciprian întăresc şi ei încredinţarea contemporanilor lor că
instrumentele muzicale nu au ce căuta la momentele
devoţionale ale creştinilor.
Dacă mai facem un pas în istorie, vom remarca aceeaşi
părere anti-instrumentală şi la conducătorii bisericii din epoca
de aur. Spre exemplu, Ioan Gură de Aur, în comentariul său la
Psalmul 41, afirmă cu elocvenţă (http://www.bible.ca/Hmusic.
htm):

David cânta odinioară cântece, cântăm şi
noi. El avea o harpă cu corzi fără viaţă, biserica are
o harpă cu corzi vii. Limbile noastre sunt corzile
harpei, într-adevăr, cu un ton diferit, dar mult mai
în acord cu pietatea. Aici nu mai e nevoie de chitară
sau de corzi întinse sau de chimval sau de artă sau
de vreun instrument; dar, dacă vreţi, puteţi voi
înşivă să deveniţi chitară omorând pornirile firii şi
creând o armonie desăvârşită între minte şi trup.
Deoarece, când firea nu mai pofteşte împotriva
Duhului, ci se supune poruncilor Lui fiind îndelung
condusă pe cărarea cea bună, atunci veţi crea o
melodie spirituală.

Se poate observa cum, prin metoda alegoriei, creştinii
primelor veacuri aplicau îndemnurile davidice la laudă şi
închinare, cu instrumente şi bătăi de palme şi jocuri, ca fiind
reprezentarea unei închinări simple din punct de vedere
muzical, dar pline de o armonie duhovnicească, izvorâtă
dintr-o inimă dedicată Domnului. Din dorinţa de a nu
amesteca spiritualul cu firescul, înaintaşii noştri din primele
secole au eliminat orice li se părea rău sau orice putea fi uşor
confundat cu devoţiunea păgână. Această realitate este bine
explicată de Augustin care, în descrierea pe care o face
închinării din Alexandria din vremea lui Atanasie, remarcă:
„instrumentele muzicale nu erau folosite. Fluierul, toba şi
harpa erau atât de intim asociate cu senzualele culte păgâne şi
cu spectacolele sălbatice şi neruşinate de la circ şi teatru, încât
e lesne de înţeles prejudecata împotriva folosirii lor în
închinare” (http://www.bible.ca/H-music.htm).
Dilema lui Augustin nu era însă folosirea sau
nefolosirea instrumentelor, deoarece pe atunci nu existau voci
în interiorul bisericii care să stârnească controverse prin
introducerea lor în închinare, ci problema ce îi dădea bătăi de
cap renumitului teolog era dacă să încurajeze sau nu însăşi
existenţa cântării în biserică. În Confesiuni (1998, p. 374), deşi
evocă importanţa cântării sacre pentru propriul său proces de
convertire, recunoscând „marele folos al acestui persistent
obicei”, exprimă, totuşi, unele rezerve, mai ales privitor la
frumuseţea melodiei, care singură poate cuceri atenţia
ascultătorului:

În felul acesta eu pendulez între primejdia
plăcerii şi utilitatea efectelor mântuitoare şi parcă
sunt şi mai mult înclinat (nedorind totuşi să exprim
aici o părere irevocabilă) să fiu de acord până la
urmă cu obiceiul de a se cânta în biserică, pentru ca
sufletele încă insuficient de tari să se înalţe prin
desfătarea cântărilor la starea de evlavie. Totuşi, ori
de câte ori mi se întâmplă să fiu impresionat mai
mult de melodie decât de ceea ce se cântă,
mărturisesc că păcătuiesc meritând o pedeapsă şi în
acel moment aş prefera să nu-l mai aud pe cel care
cântă.

Din cuvintele sale reies câteva idei importante. Mai
întâi, cântarea era un obicei al bisericii din timpul său. Apoi,
ataşarea de muzică reprezenta o primejdie pentru credincios.
După aceea, cântarea îi ajută pe cei mai slabi să îşi consolideze
evlavia (asta însemnând oare că cei ajunşi la maturitate
spirituală nu mai au nevoie de cântare?). În cele din urmă,
pronunţarea augustiniană pro-cântare nu are valoare
dogmatică (Augustin fiind atent să facă această subliniere
importantă); cu alte cuvinte, poziţia sa este o încredinţare, şi
nu o doctrină de neschimbat.
Evoluţia muzicală în biserica primelor veacuri nu se
manifestă în schimbări dramatice care să aibă loc în
practicarea cântului creştin, dar, totuşi, o evoluţie poate fi
remarcată. Aceasta are de a face în deosebi cu atenţia
crescândă acordată subiectului. Dacă în primele trei secole
referirile pe această temă sunt doar întâmplătoare, iar în
practică manifestarea muzicală ţine de o simplă preluare a
unei părticele din tradiţia sinagogii, cu ajustări ulterioare
nesistematizate, o dată cu intrarea bisericii în legalitate şi cu
doctrinizarea credinţei din vremea primelor concilii
ecumenice lucrarea muzicală a bisericii începe să prindă viaţă,
fiind tot mai bine definită şi structurată de autoritaţile
bisericeşti. Astfel îi avem ca exemplu pe Ambrozie care este
considerat de unii pionier în introducerea imnurilor şi a
psalmodierii antifonale în biserica apuseană şi pe Grigore cel
Mare, care este recunoscut pentru organizarea în cadrul
închinării, a cântării ce presupunea folosirea unei intonaţii
solemne şi maiestuoase, cunoscută de posteritate ca muzică
gregoriană.
Deoarece bisericile din mişcarea evanghelică pretind,
cu fruntea sus, că viaţa creştină trăită de membrii lor se
desfăşoară în spiritul nou-testamentar al bisericii primare, este
onest să ne întrebăm deschis dacă există într-adevăr
asemănări cu închinarea primelor comunităţi de credincioşi.
Ce poate fi remarcat la o simplă privire este însă discrepanţa
mare între manifestările închinării prin cântare ale celor două
vremi. Atunci, creştinii intonau imnuri, creând o armonie
vocală, azi, fără instrumente muzica pare o incantaţie destul
de seacă şi neatrăgătoare. Atunci, instrumentele erau
descurajate sau interzise, azi, muzicienii sunt chiar plătiţi din
bugetul bisericii să producă închinare muzicală (incluzând
instrumentele) de calitate. Atunci, cântarea exprima cu
elocvenţă simplitatea unei biserici încă ferită de artificii şi
împopoţonări exterioare, azi, se face totul atât de complex şi
amplu încât gusturile unei societăţi de consum nu au cum să
rămână negâdilate. Explicarea acestor diferenţe nu este un
lucru prea greu nici măcar pentru cel mai neînsemnat
credincios evanghelic. El ar apela negreşit la distanţa
temporală dintre cele două biserici (primară şi actuală)
evidenţiind diferenţele sociale, culturale, morale şi de context
religios care i-au determinat pe creştinii de atunci şi pe cei din
zilele noastre să aleagă diferit modul de manifestare muzicalspirituală.
Da, aceasta ar fi o explicare plauzibilă a diferenţelor
din cântul sacru, dar care dă naştere la o întrebare: dacă ambii
exponenţi ai tensiunii muzicale de azi recunosc şi salută
evoluţia cântării de la sec. I până astăzi, de ce unii forţează o
trunchiere în această evoluţie, considerând genul lor muzical
preferat punctul final al dezvoltării acestei arte sfinte? Genul
acesta de trunchiere transmite nimic mai puţin decât o
împletire nereuşită de aroganţă spirituală (uneori
neconştientizată) şi ignoranţă, rezultatul fiind o funie din fibre
aspre, numită legalism.
În populara sa carte, „Biserica condusă de scopuri”,
Rick Warren (2004, p. 322) exprimă cu fineţe ironia situaţiei în
care se află cei ce pretind că muzica adoptată de ei provine de
la origini:

Mă amuz de fiecare dată când aud creştini
care se opun muzicii contemporane spunând:
„Trebuie să ne întoarcem la rădăcinile noastre
muzicale.” Mă întreb cât de departe vor să se
întoarcă. Înapoi la cântecul gregorian? Înapoi la
melodiile bisericii din Ierusalim? De obicei vor să se
întoarcă doar cu vreo cincizeci sau o sută de ani în
urmă.

Stau în faţa acestor înşiruiri de gânduri întrebându-mă
dacă nu cumva îmi fac din ele, fără să ştiu, mecanismul
propriei condamnări. Spun asta pentru că mă tem să nu vină
vremea când voi încerca din răsputeri să opun rezistenţă, prin
orice mijloc, inovaţiilor muzicale propuse de generaţiile care
vor veni. Oare nu m-am prea ataşat de stilul melodic ce
cândva mi se părea nonconformist (în sens pozitiv) şi
aducător de suflu nou? Oare nu risc să fac din el şablonul
după care să supun judecăţii alte stiluri de cântare? Deşi mă
consider o persoană fară prejudecăţi atunci când vine vorba
de muzică bisericească, mă încearcă puţină teamă la gândul că
nu îmi va fi uşor să fac faţă schimbării de armonie şi ritm care
cu timpul tot se va produce în comunităţile creştine.
Da, e prea posibil ca timpul să îmi ofere ocazia ca pe
rând să devin exponentul ambelor tabere în conflictul dintre
generaţii, la fel cum cei mai mulţi oameni în viaţa familială
sunt, în momente diferite de timp, şi copii în relaţie cu
părinţii, şi părinţi în relaţie cu copiii lor.

(va urma)