Una dintre
urările-imperativ folosite în preajma sărbătorii Crăciunului, întâlnite mai
ales în limbajul de amvon sună cam așa: “Isus să se nască în inima ta!”
Dincolo de aparenta încărcătură de duh și spiritualitate din această urare, mă
întreb cât este ea de corectă și din punct de vedere biblico-teologic. Adesea
avem tendința să adoptăm sloganuri care sună bine însă care lasă de dorit în
veracitatea mesajului transmis. Mă întreb, cât se poate de serios, dacă nu
cumva și expresia aflată în vizorul nostru cade sub același tipar vicios al
înșelării inocente. Ceea ce vor frații mei să transmită atunci când îi îndeamnă
pe alții la această experiență spirituală se referă, cu siguranță, la începutul
unei relații cu Hristos. Spus în alte cuvinte îndemnul ar suna astfel:
“primește-l în inima ta pe Isus!” Da, îndemnul e bun, e cât se poate de biblic.
Problema însă apare atunci când vrem să îl cosmetizăm în metafora Crăciunului.
Este interesant să observăm că marile etape cu caracter mântuitor din
viața/moartea Domnului Isus pot fi multiplicate, conform Bibliei, și în viața
noastră. De exemplu, Biblia vorbește despre suferințele Domnului, dar și despre
faptul că noi suntem chemați să suferim împreună cu El. Sau însușirea morții
Domnului în viața noastră se face printr-o chemare la a muri împreună cu El.
Sau, în final, învierea Domnului trebuie să aibă ca răspuns în viața noastră
învierea împreună cu El la o viață nouă. Merită să observăm că creștinul este
chemat să se identifice cu suferințele, moartea și învierea Domnului, să le
personalizeze în propria experiență duhovnicească. Dar, când vine vorba despre
nașterea Lui, cum ar trebui să punem problema? Putem să spunem la fel ca în
cazul suferințelor, morții și învierii? Ne putem referi la o identificare
spirituală a noastră cu nașterea sa? Eu cred că da. Întrebarea mea merge mai
departe: cum ar trebui să arate această identificare cu nașterea Mântuitorului?
Sau, mai degrabă, cum o putem descrie? Este corect să o descriem ca pe o naștere
a Lui în inima noastră, ca pe o re-naștere, sau mai degrabă procesul nașterii
ar trebui să ne aparțină? Eu cred că atunci când Domnul intră în inima noastră
nu o face timid, sfios, pe nesimțite, ca să nu ne deranjeze. El vrea să intre
în inima noastră ca domn, nu ca prunc. Pruncul sunt eu, cand mă nasc din nou.
El nu e micuț! E mare, măreț, preaînalt! Așadar, nașterea Lui – experiența mea
nu se manifestă prin pruncia Lui în mine ci prin nașterea mea în El.
