(ultima parte a capitolului 5 din Revelaţie şi relevanţă)
Figura 1: Cultura marginalizată
Potrivit acestei abordări, în cadrul mărturiei creştine există doar două elemente neschimbate: mesajul pur, menţinut într-o formă mistică şi o metodă reverenţioasă, sobră şi distantă, dictată de înţelegerea acelui mesaj. Cultura, sub acest tipar, nu are loc sau vreun cuvânt de spus, deoarece mesajul este considerat a fi mai presus de orice schimbare culturală, şi astfel, metoda nu este o chestiune de luat în considerare. Acest model este reprezentat cel mai elocvent de bisericile tradiţionale (biserica ortodoxă şi biserica catolică) care încearcă să se apropie de enoriaşi într-un stil mistic, arhaic, neînţeles de marea masă. Este o abordare ce se pune în dezacord cu cele patru modele biblice prezentate anterior.
Figura 2: Mesajul marginalizat
În cadrul paradigmei prezentate, autenticitatea mesajului devine o simplă notă de subsol în filozofia de lucru a bisericii. Mărturia, potrivit acestei tendinţe, va încerca să întâmpine interesele publicului, va crea bună dispoziţie şi comfort şi va satisface cerinţele unei societăţi de consum. Mesajul va fi folosit doar ca pretext pentru afişarea unei metode de discurs care să se muleze perfect pe aşteptările superficiale şi egoiste ale audienţei. Acesta este un model în disonanţă cu tiparul trasat de scripturi. Din păcate, acest stil pare să se regăsească în unele megabiserici occidentale.
Figura 3: Cultura dictează
Acest model reprezintă poziţia susţinută de McLaren în rândurile de mai sus. Conform viziunii mişcării emergente, fiecare epocă creştină a folosit metode diferite de predicare, deoarece mesajul era înţeles diferit şi accentuat în funcţie de influenţa culturii existente şi de nevoile oamenilor. Mărturia creştină, potrivit acestei înţelegeri, ajustează mesajul în aşa fel încât acesta să devină plauzibil pentru mintea postmodernă. Problema, aici, nu mai ţine de autenticitate, cât ţine de plauzibilitate. Deşi caracterul plauzibil al credinţei este important în abordarea apologetică, conform celor patru modele biblice de mai sus, mesajul este determinat, poruncit şi generat de Dumnezeu, nu de cultură – aşadar şi aceasta este o abordare nefondată biblic.
Figura 4: Mesajul dă tonul
Această reprezentare grafică prezintă perspectiva biblică asupra relaţiei dintre mesaj şi metodă într-o cultură dată. Aici, mesajul autentic este tradus cu atenţie (nu ajustat) pentru mintea postmodernă. În cadrul procesului de propovăduire, metoda are rolul important de a face ca un mesajul autentic să fie relevant pentru oamenii care îl ascultă. În acest model, toate elementele (mesaj, cultură, metodă) au importanţă, niciunul nefiind marginalizat. Tensiunea autenticitate – relevanţă dispare, lăsând loc armoniei, niciuna nefiind accentuată pe socoteala celeilalte, ci mai degrabă completându-se reciproc întru crearea mărturiei creştine care transformă în întregime omul.
Concluzii
Mărturia creştină ancorată în scripturi va reuşi să evite extremele, chiar dacă exigenţele audienţei postmoderne asaltează serios metodica propovăduirii. Modelele biblice trecute în revistă în acest capitol îl vor asista pe credincios în menţinerea armoniei dintre autenticitate şi relevanţă, în ciuda presiunii culturale. De fapt, presiunea culturală asupra propovăduirii nu va dispărea, ci mai degrabă se va transforma într-o oportunitate de a crea conexiunea reală cu destinatarul postmodern. Păstrându-se loial scripturii, mesagerul creştin va primi înţelepciunea de a adapta corect mesajul de sus, la situaţia de jos – mesajul biblic, la contextul postmodern.
