Cum e biserica ta?

Azi în sărăcăciosul dulap parohial au mai rămas două articole vestimentare. Una îţi fură privirea cu frumuseţea ei. E o haină la modă, purtând eticheta unui brand recunoscut. E ceva cu care te simţi mândru, comod, confortabil şi nu ţi-e ruşine când lumea te priveşte. E haina instituţională; problema ei e că e contrafăcută. Cealaltă o mai ţii doar din considerente sentimentale. Poate dacă ai privi la rece lucrurile ai arunca-o la coş, fiindcă e toată peticită şi jerpelită. Nu ai mai purtat-o de multă vreme pentru că ai crescut şi ţi-ai schimbat gusturile, chiar dacă încă îţi era bună. Păi cum să porţi ceva aşa de invechit când portofelul îţi permite produsul ‚top of the line’? Ce ar zice lumea să te vadă cu simpla şi boţita părtăşie (adunare) pe tine acum când te-ai ajuns?
Da...din păcate asta e realitatea din multe comunităţi creştine. În loc să fim conduşi de viziunea unităţii familiale care să ne păstreze într-o continuă şi neobosită părtăşie duhovnicească, aşa cum a fost la începuturi, ne trezim purtaţi încoace şi încolo de exigenţele instituţionale care storc de puteri pe orice activist religios.
Proiecte după proiecte, programe care-mai-de-care, strategii, improvizaţii manageriale, toate acestea numai cu scopul de umfla în pene pe cel intrat în labirintul instituţional, pe consumatorul bisericesc, pe creştinul căutător de respectul social. Acest gen de creştin se va lua oricând la harţă cu cei ce îndrăznesc să marginalizeze pe ucenicii Domnului. Pentru el ideea dătătoare de energie este că „creştinii nu sunt fanatici, ci fantastici”. Cu cât privesc mai mult la zarva bisericească din jur îmi dau seama că ceea ce se petrece e ca o copie nereuşită a unei companii comerciale în activitatea sa. Văd pastori transformaţi nereuşit în manageri, fii ai lui Asaf făcând pe vedetele, slujitori disperaţi după crearea de sindicate pastorale care să le apere drepturile, lideraşi mimând obiceiuri de funcţionari publici...şi descrierea poate fi simplu continuată de realitatea vitregă din jur.
Contemplând zgârcita privelişte spirituală ce-mi stă în faţă mă întreb dacă este ea înfăţişarea a ceea ce Domnul a intenţionat de la biserica Sa. Oare ce vrea Dumnezeu de la ai Săi ucenici, azi?

În încercarea de a lansa o provocare cititorului ma voi limita la îndemnurile lui Karl Barth şi ale lui Martin Luther. Primul îşi îndemna fraţii slujitori – într-o vreme când biserica din Germania era pe cale să adopte ideile politicii fasciste – prin cuvintele: „Lăsaţi biserica să fie biserică”. Sunt sigur că nu vom reuşi să ţinem piept secularizării trăirii creştine decât dacă vom ţine cont şi de cuvintele lui Luther: „Lăsaţi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.
Dacă vrem ca biserica de azi să fie plină de viaţă şi Duh, atunci îl vom lăsa pe Dumnezeu să conducă biserica, şi în felul acesta Dumnezeu va fi Dumnezeu pentru biserică, iar biserica va fi Biserică.

Revenind la dulapul parohial, aş îndemna-o pe „preafericita faţă bisericească” să nu pună pe trup haine contrafăcute, furate de la vecinul nepocăit; să nu se lase înşelat de aparenţele ispititoare ale unei străluciri trecătoare. Ceea ce îi dă identitate este cealaltă haină, şi chiar dacă pare boţită este valoroasă, originală, din material care nu se rupe.
Este haina primitoare de „binecuvântare şi viaţă pentru veşnicie”. A fost haina îmbrăcată de primii ucenici (Fapte 2.42-47), haina purtată cu încăpăţânare de creştinii smulşi din catacombe pentru a deveni victime în arenele romane, haina purtată de orice comunitate în pragul trezirii spirituale, haina după care au fost recunoscuţi şi arestaţi credincioşii români în vremea predecembristă; e koinonia creştină. Această părtăşie este născătoare de misionari, de oameni dedicaţi pentru lucrarea Domnului; ea e dătătoare de împlinire sufletească; îţi ţine de cald în viscolul de afară sau te apără de arşiţa ucigătoare. Fără ea instituţia bisericii este un simplu mormânt văruit, însă prezenţa ei eclipsează mormântul şi bucuria vieţii din belşug se face simţită din plin.

E iarnă....afară e frig....oare ce vrei să îmbraci?

ADEVĂRUL DESPRE VIAŢA TA - cu susul în jos

Acesta este adevărul
Dacă întorci lucrurile cu susul în jos
Nu poţi spera ca viaţa ta să se schimbe
Aş minţi dacă ti-aş spune că
Ai un viitor măreţ înainte
Că poţi să-ţi revii după greşelile din trecut
Că viaţa ta poate fi plină de bucurie
Că fiii tăi pot fi în siguranţă şi sănătoşi
Mai mult decât orice trebuie să ştii
Fiinţele umane nu pot dobândi aceste lucruri
Şi sunt convins de asta pentru că te cunosc
Eşti capabil numai de eşecuri
Ţi-ai făcut vraişte viaţa şi
Refuz cu orice preţ să cred că
Poţi să schimbi lucrurile în următorii ani
Poate crezi că nu-i nimic bun în viaţa ta dar
Lucrurile nu se opresc aici
Ai un singur destin
Şi fie că-ţi place sau nu
Aceasta este realitatea
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău

Aş vrea să ştii că eu cred exact opusul

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău
Aceasta este realitatea
Şi fie că-ţi place sau nu
Ai un singur destin
Lucrurile nu se opresc aici
Poate crezi că nu-i nimic bun în viaţa ta dar
Poţi să schimbi lucrurile în următorii ani
Refuz cu orice preţ să cred că
Ţi-ai făcut vraişte viaţa şi
Eşti capabil numai de eşecuri
Şi sunt convins de asta pentru că te cunosc
Fiinţele umane nu pot dobândi aceste lucruri
Mai mult decât orice trebuie să ştii
Că fiii tăi pot fi în siguranţă şi sănătoşi
Că viaţa ta poate fi plină de bucurie
Că poţi să-ţi revii după greşelile din trecut
Ai un viitor măreţ înainte
Aş minţi dacă ti-aş spune că
Nu poţi spera ca viaţa ta să se schimbe
Dacă întorci lucrurile cu susul în jos
Acesta este adevărul

Preluat şi tradus de pe http://www.sermonspice.com/search?fpage=1&q=truth

AL 13-LEA CEAS - Despre idolatria de fiecare zi

„La urma urmei, suntem oameni cu o gândire modernă şi ştiinţifică, trăitori în mileniul al III-lea. Nu credem în superstiţie, în vrăjitorie sau în intervenţia directă a unei surse divine nevăzute.” Aşa descrie un jurnalist de la Chicago Tribune, generaţia de azi. Deşi descrierea lui poate reflecta condiţia unei elite, realitatea omului de rând este cu totul alta.
Marea masă de oameni îşi presară existenţa cu firimituri de supranatural, paranormal sau ocult, îmbrăcate în haina superstiţiilor zilnice sau a lecturării regulate a horoscopului. De la vecinul de scară iubitor de manele până la fotbalistul fără carte sau starul semidoct ce apare obositor de des pe micul ecran, toţi urmează cu fidelitate ori nepăsare forjată aceeaşi cale ciudată marcată de credinţa în noroc, teama de 13 sau ocolirea pisicii negre în toi de noapte.
Alina Tapi, făcând un comentarui competent asupra superstiţiilor (http://www.curierulnational.ro/) remarcă următoarele: „Oamenii par că au nevoie de ceva sau de cineva pe care sa-l învinovăţească în cazul în care în viaţa lor se întâmplă ceva neplăcut... Poate că acest lucru se îmtâmplă pentru că oamenilor le place să creadă că, în cazul în care li se întâmplă ceva bun, acest lucru li se datorează lor sau acel lucru s-a întâmplat pentru că merită. În schimb, dacă se întâmplă ceva rău, oamenii obişnuiesc să nu dea vina pe propria persoană.” Aşadar, vestea rea pe care o primesc mai degrabă o pun pe seama trecerii pe sub o scară decât pe spinarea propriei iresponsabilităţi.
Atât este de vastă această moştenire a tradiţiilor superstiţioase şi oculte încât multe sunt practicate azi fără măcar a fi identificate ca atare. Până şi simplul răspuns God Bless You ca replică la un strănut este urmarea unei superstiţii din Evul Mediu conform căreia un demon poate intra într-o persoană atunci când aceasta strănută, însă este împiedicat dacă altcineva apelează imediat la numele lui Dumnezeu. Deşi în aparenţă reprezintă amănuntele nebăgate în seamă ale vieţii de zi cu zi, superstiţiile reflectă ignoranţa, starea de idolatrie şi destinul etern al celui ce le practică. Adică, sunt ca un far ce pune în lumină prostia omului, pagânismul trăit de el şi focul ce-l aşteaptă în urma acestor încercări disperate dar eronate de a fugi de urgia lui anticipată în necazurile pământeşti.

Frica de 13
De departe cea mai practicată superstiţie, frica de ghinon adusă ce cifra 13 are rădicini îndepărtate în timp şi cunoaşte o răspândire universală.
Identificarea originii acestei superstiţii atinge dimensiunea mitologică a banchetului organizat la Valhalla. La ospăţ au fost invitaţi doisprezece zei. Loki, Cel Rău, fiind exclus de pe lista de invitaţi, îşi face apariţia la petrecere crescând numărul participanţilor la 13. Conform caracterului său, al 13-lea zeu l-a instigat pe Hod, zeul orb al iernii impotriva lui Balder cel Bun pe care l-a ucis. Moartea celui mai iubit dintre zei a adus multă jale în Valhalla. De aici şi morala superstiţioasă că 13 oameni la o masă reprezintă ghinion clar. Astfel, generalizat, numarul 13 cu asocieri în toate domeniile vieţii este purtător de ghinion.
Oare asemenea obiceiuri extrase din păgânism sunt doar simple tradiţii dezbrăcate de implicaţiile lor oculte fiind secularizate de către modernitate şi postmodernitate, sau deşi banalizate azi îşi menţin totuşi încărcătura spirituală, afectând astfel sufletele neştiutorilor practicanţi?



Banala idolatrie
Observatorii străvechi ai superstiţiilor, precum Cicero, le defineau ca pe o stare de teroare în faţa divinităţii. Observatorii de azi le identifică cu starea de teamă în faţa necunoscutului. Astfel, prin comparaţie, superstiţiile de azi ca şi cele de odinioară sunt practici izvorâte din atitudini similare (teroare, teamă), cu forma şi conţinut păgân, insă doar cu obiectul (cauza) acţiunii diferită. Oare simpla schimbare a cauzei, din frica de zei (trecut) în teama de necunoscut (prezent) înseamnă şi laicizarea superstiţiei? Sau mai degrabă ar trebui considerată o reorientare idolatră?
Verdictul biblic la aceste nelămuriri este, pe cât de simplu, pe atât de profund, şi anume, că dragostea lui Dumnezeu alungă frica de orice fel şi că singura frică permisă este atitudinea temătoare de Dumnezeul sfânt care urăşte păcatul. Aşadar, nu mai e loc de superstiţii, iar cine, totuşi, persistă în ele îl exclude pe Dumnezeu, aceasta fiind pură idolatrie.

Dincolo de al 12-lea ceas
Interesantă trecere de la o practică banală la crunta idolatrie. Dar ce are aceasta de a face cu eternitatea? Ei bine, legatura e strânsă ca un nod de nedesfăcut. Frica de ghinion este implicit închinare în faţa reuşitei, a „idolului succesului”, la fel de bine cum teama de zeu presupune ofrandă sau închinare înaintea idolului făurit de mâna sau de imaginaţia omenească. Orice închinare (fie ea numită teamă sau oricum) ce are alt obiect în afară de Dumnezeu are ca efect despărţirea şi sfidarea Dumnezeului ce oferă şi aşteaptă exclusivitate. Aşa cum prezentul determină viitorul, prezentul repetat (în obiceiuri păgâne, idolatre, banale superstiţii) determină un viitor repetat...la infinit, adică eternitatea. În acest caz al 13-lea ceas aduce ghinionul...cu coasa-n spate....si ce ghinion!